MEGALIT.RO
Relaţia dintre oameni şi cer a fost întotdeauna clară, cerul a reprezentat şi mai reprezintă încă puterea divină, creatoare, iar oamenii au acceptat fără ezitare acest raport ca fiind direcţia ce conduce la Dumnezeu.
Zeii îşi aveau lăcaşurile pe înălţimi, pe pământ aveau puteri nelimitate, erau necruţători, iar uneori, după cum am văzut, mai dădeau iama printre pământence. Recunoscând supremaţia cerului oamenii şi-au înţeles condiţia acceptând că cerului nu-i pot oferi nimic în afară de laude, osanale, rugăciuni, pentru care pot în schimb obţine câte ceva. Astfel cuvântul cer a mai căpătat şi sensul de verb.
Fiind sediul creatorului, cerului i-au fost atribuite toate prerogativele aferente. Cerul se află la înălţime pentru a marca astfel că este inaccesibil omului de rând. Diferenţiat, ingerii se înalţă la cer, sufletul se duce în cer, sfântul duh atunci când îl părăseşte pe om urcă la cer.
Cerul este la înălţime şi pentru a marca diferenţa ca de la cer la pământ dintre caracterul său divin şi condiţia pământeanului. Aşa stând lucrurile cerul este şi amplasamentul raiului. Cu poartă la intrare, deci cu un perimetru definit, cu un minimum de personal administrativ (Sfântul Petru ce îndeplineşte îndeobşte rolul de portar şi evident Dumnezeu, care nu lasă în seama nimănui scriptele). .
În plus, de fapt pe direcţia minus, poate tot în cer, dar nu cu aceeaşi certitudine, se află localizat şi iadul. Incertitudinea derivă din reputaţia sa de loc întunecos în care se distilă catran încins şi pucioasă clocotindă. Asemenea incintă ar putea fi localizată, după alte surse, la adâncime, în fundul pământului. .
Cerul este invocat atunci când omul nefericit se luptă cu nedreptatea şi corupţia. Iar când evenimentele sfidează bunul simţ, situaţia devine strigătoare la cer. Evident în zadar. Împerturbabil, Dumnezeu nu se lasă deranjat, şi trece în sarcina zeilor sau a îngerilor să întreţină dialogul cu Pământul, să facă recensământul sau să restabilească echilibrele.
Din dorinţa de a-şi individualiza relaţia cu Dumnezeu, sau din nevoia de a se concentra în comunicarea cu divinul, omul a sesizat că este benefic să caute locuri izolate, liniştite, fără perturbatori. Când şi acestea s-au aglomerat ca platoul Bucegilor, a început construcţia templelor. .
În temple oamenii se rugau cerului să-i primească după moarte sau să-i îndestuleze în timpul ce-l mai au de trăit, să-i apere de nenorociri sau să le extermine adversarii.
Politeismul avea cert un dezavantaj. Fiecare templu fiind dedicat unei zeităţi, era o blasfemie să te adresezi cumva zeului advers. Ca şi cum astăzi la sediul unui partid ai susţine doctrina celorlalte sute. În plus era nevoie de o mulţime de edificii, ca şi astăzi.
Monoteismul urma să normalizeze aceste anomalii pentru totdeauna. .
Templele au ajuns locaşuri de largă utilitate publică, numite biserici, bazilici, geamii, sinagogi, moschei, catedrale în funcţie de credinţele încă fragmentate ale popoarelor. Cu un termen generic locaşurile sfinte au o măreţie recunoscută, ce încetează doar în fazele conflictuale când sunt devastate cu satisfacţie de adversari.
Formele lor impunătoare le-au susţinut până nu demult în vârful realizărilor arhitectonice. Minuţia sau bogăţia cu care sunt împodobite atât pe afară cât şi la interior, trebuie să exprime fără dubii deplinul ataşament în relaţia cu divinitatea. .
O menţiune aparte despre forma construcţiilor. Prin înălţime construcţia indică direcţia spre cer a gândului de slavă adresat divinului.
Dimensiunile şi în special forma turlelor fiind desigur tributare inspiraţiei celeste, încearcă să mimeze casa domnului, aşa cum uneori acesta s-a lăsat observat de pământeni. .
Ajungând la rândul lor să construiască rachete cosmice, oamenii sunt acum şocaţi să observe că de fapt după o îndelungată muncă de proiectare şi testare au reprodus până la similitudine forma unor locaşuri de cult construite cu secole în urmă, întru amintirea Domnului ridicat la cer fig. 138.20.
Din acest motiv pentru descoperirea şi construcţia rachetelor cosmice, nu s-a mai acordat obişnuitul premiu Nobel. Cât despre neîntreruptul strigăt la cer el este astăzi încredinţat imenselor telescoape Hubble plasate în pustiul Nevada.
Dacă ar mai trece odată pe acolo, Ioan ar spune iarăşi:
(Matei 3,3) “Iată glasul celui care strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările.”
Articole similare
Dacă ti-a plăcut acest articol, trimite-l mai departe
