Sintonie astrală

“Sintonia este egalitatea în frecvenţa oscilaţiilor a două sisteme fizice oscilante, ca: circuite electrice, pendule, lame etc.” [20]
Deşi am folosit ca sursă a informaţiei Dicţionarul limbii române moderne trebuie să vă avertizăm că definiţia este precară. Sintonia nu exprimă egalitatea aritmetică a frecvenţelor a două sisteme, ci exprimă ideea de egalizare a celor două frecvenţe prin influenţă reciprocă. Apoi, cum în natură nu există nimic care să beneficieze de altă posibilitate de configurare decât cea oscilatorie, restricţionarea nu este atehnică. Ca exemple mai sugestive de sintonie ar fi putut servi ploaia, mitingurile, respiraţia şi bineînţeles iubirea.
Sintonia este o tendinţă, ea poate eşua, se poate atinge sau poate sări peste cal.
Înainte de a pleca în cursă alergătorii se aşează la linia de pornire. Un foc de pistol le dă startul şi pornesc simultan. Ceva le strică sintonia şi îi departajează în campioni şi participanţi. Înainte de a începe să cânte, coriştii îşi aliniază vocile după sunetul diapazonului şi dirijorul le dă tonul. Este suficientă o neatenţie şi un falset distruge armonia.
Microbii trăiesc pretutindeni dar se înmulţesc, adică pornesc la atac, atunci când condiţii de mediu sunt create. Ei caută să strice sintonia gazdei şi uneori reuşesc. Muştele sunt pretutindeni, dar se adună şi se înmulţesc la stârv. Când descoperă hrană furnicile se organizează în convoi şi o cară la muşuroi. Conjunctura le este favorabilă şi o folosesc din plin.
Chemaţi de clopote, oamenii se adună la biserică pentru mir, împărtăşanie, lumină la Înviere sau vin în pelerinaj la moaştele sfinţilor. Toţi ştim însă că orice minune ţine trei zile. Ceva îi strică apoi sintonia.
Zilnic, fiecare se piaptănă şi privindu-se în oglindă îşi aliniază ideile. Cu timpul cei care îşi pierd părul încep să le amestece şi simt nevoia ca noi ordini mondiale să le organizeze viaţa. A intrat în cotidian ca oamenii să se înfrunte, după cum este trasată cărarea zilei. De la o simplă discuţie, subiectul se diversifică sau se adânceşte, apar puncte de vedere diferite, opiniile devin divergenţe. Din senin unul sau amândoi partenerii se inflamează, încep să ţipe, să acuze, nu mai ţin cont de aparenţe, de consecinţe, pierd controlul, ajung la insulte sau la sacrificiu. Mânia se transformă în sfidare, sfidarea în furie şi furia în tornadă. Apoi tornadele sunt aşezate ici colo pe glob, în părţile esenţiale. Fiecare îşi consumă energia în ceartă şi nimeni nu mai vrea să ştie cine a greşit primul. Cineva pune paie pe foc, ca fochiştii, dă sugestii, îi dezbină sau îi orbeşte, adică le influenţează sintonia.
Flămânziţi de efort, înfrânţi pe nedrept sau răpuşi de răni şi boli pornesc apoi să-şi refacă forţele. Unii merg la duhovnic, care după ce îi ascultă, le cere invariabil să renunţe şi raportează pe cale ierarhică, Domnului. Alţii ajung la psihiatru care îi aşează pe planşa cu cele patru puncte cardinale pe care le recunoaşte: sanguin, coleric, melancolic, flegmatic. Mulţumiţi că şi-au găsit locul în psihiatrie, cu sănătatea sfârtecată îşi iau planificări pentru detalii de terapie la prietenii de nădejde şi breaslă ai psihiatrului dispecer. Cei cu pricini de nedreptate, încrezători în judecata de apoi, pornesc pe drumul fără întoarcere al judecăţii de acum.
Tratamentul începe cu o cauterizare, o puncţie, o infiltraţie, o iluzie, o incizie, o injecţie, o plângere, o reclamaţie, o declaraţie, o percheziţie, o detenţie, o disecţie şi continuă cu o amăgire, o condamnare, o înmormântare. Toate etapele vizează reabilitarea sintoniei.
Recidivele şi recursurile asigură perpetuarea cauzei şi îndepărtarea efectelor într-o totală hărmălaie. Nimeni nu mai aude diapazonul, toţi ies din sintonie şi prestează polifonic. Polifonia muzicii astrale a condus oamenii spre diviziunea socială a muncii. Numai oamenii. Nici un animal nu-şi delegă atribuţiile şi răspunderile cum fac oamenii când incapabili să-şi mai menţină sintonia, îşi pun avocaţi.
Paleta dispersiei este largă şi nuanţată ca unda, iar diversificarea nu are limite. O breaslă de specialişti trebuie să tranşeze cuantic – judecătorii. Ei trebuie să taie firul în două, dar de-a lungul. Să aleagă între vinovat şi îndreptăţit. Să spună e albă sau neagră, după insuportabila logica binară care nu are prieteni, favoriţi, duşmani şi nu cunoaşte virgula. Ori eşti zero, ori eşti unu. La pierderea sintoniei cifrelor, apar zecimalele, care sunt tot nişte cifre.
În rest toate preocupările omeneşti sunt tributare comportamentului oscilant al undei. Azi iei tu, mâine îmi vine rândul mie. Ca şi în Geneza, nimeni nu ştie cât va dura o zi. Trăsătura corpusculară, totul sau nimic, lumină sau beznă, este rezervată doar judecătorilor. Sub această povară a fizicii, fără să cuprindă paradoxul, judecătorii nu pot face notă discordantă pentru că sunt oameni. Ei au calităţi, cunoştinţe, experienţă, răspundere, defecte, vicii, orgolii, lacune, patimi, interese, ranchiune dar când îşi pun roba, gata.
Sesizând că judecătorii sunt o categorie aparte, Dumnezeu le-a hărăzit de la începuturi un rang pe măsură – inamovibilitatea. Ei se nasc pentru a deveni judecători şi odată ajunşi judecători nimic nu trebuie să le strice sintonia, adică să-i corupă. Sunt judecători din tată în fiu, în cuplu soţ-soţie sau măcar unul avocat celălalt judecător. Unul centrează, celălalt dă cu capul şi trimite în plasă, ca la fotbal. Actul de justiţie tinde spre sintonie abia când unul dintre cumpănitori a ajuns parlamentar sau măcar coordonator la doctorat.
Viaţa unui judecător este aşadar bătută în cuie şi fiecare mai dă odată cu ciocanul ori de câte ori are ceva de spus, spre aducere aminte. Păcat că justiţia în ansamblul ei nu are suficientă independenţă. Atâta ne-ar mai lipsi!
Fără a înţelege pe deplin, că li s-a hărăzit doar comportamentul corpuscular, intransigent, da sau nu, alb sau negru, judecătorii au avut din cele mai vechi timpuri o reputaţie demnă de a fi evitată prin toate mijloacele:
Matei (5,25) “Pune-te de acord de îndată cu potrivnicul tău, cât timp eşti cu el pe drum; ca nu cumva cel care este împotriva ta să te dea judecătorului, judecătorul să te dea ofiţerului şi să fii aruncat în închisoare. Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ.”
Tradiţia a ţinut viu un proverb care spune că Hoţul neprins e vânzător cinstit, dar după ce am parcurs câteva orânduiri, am ajuns într-o orânduială în care hoţul e prins, e dat pe mâna judecătorului după care începe calvarul păgubitului.
Ai crede că justiţia este coruptă, dar nu-i adevărat. Nu poate fi toată justiţia coruptă. Poate e coruptă doar o parte, dar e greu de stabilit care dintre părţi, cea care condamnă sau cea care achită. Cum se face că şi cei care condamnă şi cei care achită, judecă cu dreptate? Dacă unii sau alţii nu judecă cu dreptate, atunci cum de mai rămân în justiţie? E exclus ca vinovaţii să fie în acelaşi timp corecţi, iar nevinovaţii tâlhari. E ca şi cum concomitent, jumătate dintre participanţii la trafic ar circula pe stânga şi cealaltă jumătate pe dreapta spre a face imposibilă sintonia străzii.
Deşi teoria generală a relativităţii a fost formulată abia de un secol, relativitatea şi justiţia au acţionat de când e lumea mână în mână. Nu s-a auzit însă niciodată de un judecător condamnat că a dat o sentinţă strâmbă, pe care a corectat-o eşalonul superior. Oare ce sentimente au aceste eşaloane aşezate unele peste altele, când judecă aceeaşi pricină în zig-zag, ca pişatul boului?
Consecinţa este că după două milenii de justiţie sedimentată, mentalitatea hoţilor s-a schimbat. Ei nu mai aşteaptă să fie prinşi, cer anticipat să fie judecaţi. Apoi auzi: Domnilor, eu m-am pus la dispoziţia justiţiei şi justiţia m-a găsit nevinovat! Iar când justiţia te găseşte nevinovat, nu-ţi mai trebuie nimic. Nici titluri, nici diplome, nici funcţii. Eşti deja simbol, eşti etalon! Eşti erou al neamurilor tale şi al neamului, în ansamblu. Aceasta e cea mai râvnită sintonie. Patalamaua cinstei se obţine deci printr-o agregată sintonie, pe aceeaşi cale cu cea mai neînsemnată autorizaţie, contra unor taxe minore de judecată.
Ar fi greu să nu înţelegem câtă dreptate era în Matei (5,25), dar o întrebare persistă. Oare cuiele pe care le tot bat judecătorii, cu ciocanele lor prin tribunale în sicriul inamovibilităţii, nu au încarcerat diapazonul cu care Domnul alinia lumea la morală?
Judecătorul ca instituţie este cel mai grăitor exemplu al incapacităţii de sintonie. Ce altceva este nesiguranţa sau greşeala judecătorului, decât incapacitatea de a întra în rezonanţă cu împricinaţii. Din rigiditate, din lipsă de probe, din lipsa sau excesul implicării, judecătorul nu rezonează cu cauza, ci alege soluţia sau o autentifică pe probe adunate sau eliminate cu măiestria avocaţilor, în dosar. Dar pe probele de la dosar poate face dreptate orice comisie de împăciuire. Judecătorul trebuie să afle adevărul din sursele rămase în afara dosarului. Aici este implicat harul judecătoresc, pentru care cei ce îl primeau deveneau inamovibili.
La polul opus se situează clarvăzătorul, paranormalul, bioterapeutul, cum vreţi să-i spunem. El este un individ de o sensibilitate extremă, de fapt are o mare capacitate de a intra în rezonanţă, cu pacientul său. Ca diapazonul care primind vibraţia altui diapazon intră în sintonie şi emite acelaşi sunet. Clarvăzătorul se concentrează asupra pacientului său şi intră cu el în rezonanţă de vibraţie. Senzorii săi îi traduc stările subiectului, angoasele, durerile, suferinţele acestuia. Clarvăzătorul nu face decât să se analizeze pe sine, în noua ipostază, şi să dicteze anamneza bolnavului. Desigur nu este o procedură uşoară dar nu e un fenomen paranormal sau anormal, ci doar necunoscut.
Acelaşi fenomen ar trebui să se regăsească şi în relaţia medic- pacient. În această situaţie rezonanţa se determină doar prin împerecherea simptomelor declarate sau constatate la pacient, cu tabloul clinic pe care îl deţine în minte medicul. Dacă cele două şiruri de date au puţine elemente comune pacientul are toate şansele să plece de la consult, cum a venit.
Terapeutul paranormal, clarvăzătorul, are deosebita abilitate de a-şi sincroniza vibraţia fizică cu cea a bolnavului. Prin contact direct sau de la distanţă, el recepţionează simptomele pacientului pe care pur şi simplu le simte în corpul său. În afară de faptul că îşi stupefiază pacientul care se simte radiografiat înainte de a deschide gura, clarvăzătorul poate oferi astfel indicii preţioase de diagnoză. Evident terapia este altă etapă, poate avea succes sau poate bate pasul pe loc, dar diagnosticul merită toată încrederea şi este un efect al sintoniei. Nu este un truc sau o escrocherie, dar puţini îl pot realiza cu măiestrie. Ei pot obosi, pot comite erori, în special când primează factorul demonstrativ, dorinţa de a epata şi starea de detaşare este alterată de emoţie, teama sau interesul. Pentru cei care au rămas sceptici iată un exemplu de sintonie dictată din astral:
Fapte (2,1) “În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei, şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească. Şi se aflau atunci în Ierusalim Iudei, oameni cucernici din toate neamurile cari sunt sub cer. Când s-a auzit sunetul acela, mulţimea s-a adunat şi a rămas încremenită; pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui. Toţi se mirau, se minunau, şi ziceau unii către alţii: Toţi aceştia cari vorbesc, nu sunt Galileeni? Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut? Parţi, Mezi, Elamiţi, locuitori din Mesopotamia, Iudea, Capadocia, Pont, Asia, Frigia, Pamfilia, Egipt, părţile Libiei dinspre Cirena, oaspeţi din Roma, Iudei sau prozeliţi, Cretani şi Arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu!” Toţi erau uimiţi, nu ştiau ce să creadă, şi ziceau unii către alţii: Ce vrea să zică aceasta?” Dar altii îşi băteau joc, şi ziceau: Sunt plini de must!” Atunci Petru s-a sculat în picioare cu cei unsprezece, a ridicat glasul, şi le-a zis: Bărbaţi Iudei şi voi toţi cei cari locuiţi în Ierusalim, să ştiţi lucrul acesta, şi ascultaţi cuvintele mele! Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi. Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel: În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor prooroci, tinerii voştri vor avea vedenii, şi bătrânii voştri vor visa visuri! Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu, şi vor prooroci. Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pămînt, sânge, foc şi un vârtej de fum; soarele se va preface în întunerec, şi luna în sânge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită. Atunci oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.”
Cosmosul are şi el propria sintonie, în cer trebuie să fie cum e şi pe pământ. Astrele nu sunt însă aduse în sintonie prin promisiuni electorale periodice, pericole iminente, ameninţări, coduri penale, nominalizări la premii, avansări în grad, ci prin forţe centrifuge şi centripete, orbite şi traiectorii, asteroizi şi comete, alinieri şi eclipse. Furia se comunică prin erupţii iar marele bau-bau nu e terorismul intergalactic ci gaura neagră.
La baza tuturor, un singur fochist aruncă energie cu lopata – expansiunea universului.

Articole similare

• Alexandru Pargaru
• Reguli de viata sanatoasa – p3
• Mc Donald’s – ghid de utilizare mancare
• Vaccinul contra diabetului
• Anul sclavului
• Între poligamie şi feminism
• Vidia şi invidia – Summitul lighioanelor
• Actiuni cu caracter antirevizionist in judetul Hunedoara in perioada interbelica
• Apocalipsa psihiatriei
• Cosmoteismul – Biserici şi Rachete