MEGALIT.RO
Trimiterile bibliografice pot fi găsite la adresa:
http://www.mircol.ro/bibliografie.txt
Holograma ca fenomen optic descoperit în anul 1971 avea să pună bazele schimbării complete a concepţiei de abordare a fenomenului paranormal. Prin excelenţă uimitoare, dincolo de limita acceptată a firescului, holograma a deschis o breşă uluitoare în înţelegerea universului parapsihologic (278). În timp, tehnologia s-a perfecţionat iar hologramele au depăşit cadrul laboratoarelor de fizică devenind uzuale pentru expunerea de imagini sau în cinematografie pentru crearea unor efecte stupefiante. Între timp cercetările au avansat şi holograma tridimensională şi policromă a devenit dinamică. În plus hologramele pot fi memorate şi depozitate pe suporţi tehnici de informaţie, deci pot fi reproductibile. Experimentele ce au urmat au stârnit o stupoare suplimentară, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns paradoxul reproducerii întregului din parte.
Alături de bustul bărbatului Adam ce a servit ca model în expunerea de la (278), mai aşezăm încă unul al unei femei, bustul Evei. Proiectăm lumina fascicolului laser asupra cuplului, care apoi este direcţionată asupra plăcii fotografice. Spargem placa şi repetăm operaţia cu cioburile, dar mai departe stupoare: Dacă îl iluminăm pe Adam şi ciobul este aşezat în calea reflexiei, în spaţiu va apare imaginea Evei. Şi invers, dacă o iluminăm bustul Eva din ciobul de hologramă se va extrage doar imaginea lui Adam [230,(36)].
Dacă în procesul de obţinere a hologramei se modifică unghiul de incidenţă a laserului asupra obiectului expus, şi se depozitează pe aceeaşi placă fotografică, la testul ciobului, în spaţiu se vor proiecta pe rând imaginile memorate corespunzător unghiurilor de incidenţă respective. Cu alte cuvinte pe aceeaşi placă fotografică se pot imprima, respectiv citi, holograme specifice unghiului de incidenţă practicat. Aceelaşi fenomen se va produce şi la schimbarea frecvenţei laserului. De aici rezultă o capacitate enormă de înmagazinare de informaţie prin hologramare.
În urmă cu vreo douăzeci de ani circulau pe piaţă vederi şi fotografii color cu caracter holografic ce prezentau două sau trei imagini diferite în funcţie de unghiul din care erau privite. Din faţă fotograma prezintă o femeie frumoasă într-o postură dintre cele mai decente. Privită pieziş, postura se modifică radical. Lumea s-a plictisit repede dar puţini au înţeles că un întreprinzător a valorificat atributul hologramei de a înmagazina şi reproduce imagini distincte la unghiuri de incidenţă diferite. La intrarea în atmosfera pământului o navetă spaţială are trei posibilităţi: unghiul de incidenţă cel mai favorabil îi permite să reintre în ambientul terestru, la un unghi prea mic ricoşează şi se pierde în spaţiu, iar la un unghi prea mare ia atmosfera pieptiş şi se dezintegrează. Trei unghiuri, trei holograme radical diferite.
Setea de investigare a stimulat la maximul interesul fizicienilor, iar rezultatele au depăşit repede graniţele formale ale domeniului. A pătruns în zona de interes şi medicina care avea de mult nevoie de răspunsuri viguroase la unele întrebări cum ar fi: unde sunt localizate amintirile, unde sunt memorate imaginile, mirosurile, sentimentele, cum se explică dedublarea personalităţii, atitudinile transpersonale sau bolile de personalitate. Experienţe îndelungate şi meticuloase de extirpare a masei cerebrale au chinuit zeci de mii de vieţuitoare, dar oameni de ştiinţă nu s-au lăsat până nu au aflat locul unde se depozitează memoria. Rezultatele au atestat că oricât de mult ar fi extirpat din masa cerebrală, cu cantitatea infimă de creier rămasă, bietele fiinţe îşi aminteau lucrurile esenţiale pe care apucaseră să le înveţe. Memoria nu se depozitează în creier şi oricum are o structură de înmagazinare holografică şi extrem de compactizată. Încărcarea memoriei se face holografic, deci parametri de producere a hologramei condiţionează regăsirea, citirea lor adică accesul la memorie. Eşecul accesului la o informaţie studiată, este de fapt un rateu de reconstituire a condiţiilor în care a fost efectuată memorizarea, un rateu de căutare a hologramei cu pricina, lapsusul.
Ulterior, sau altă dată, informaţia sau setul de date respectiv revin din memorie fără efort sau la prima solicitare, însoţită de amănunte colaterale, era seară, eram în compania cuiva, cartea avea un miros de tipografie, era culeasă pe două coloane, informaţie era pe pagina de stânga coloana a doua, coperta era catifelată etc. Unele icoane îl prezintă pe Isus Hristos sau pe apostoli privind cu ochii ridicaţi la 20-30 de grade deasupra orizontalei locului. Privind din această poziţie percepţia se schimbă şi chiar şi noi cu un scurt exerciţiu, primim acces vizual la aura electromagnetică a corpului.
(232,71) “Intrarea în starea Alfa se face aşezat într-o poziţie relaxată, fără de gânduri, concentrat numai asupra a ceea ce avem de făcut. Închideţi ochii şi priviţi puţin în sus, pe sub pleoape, sub un unghi de circa 20 de grade, unghi echivalent cu cel sub care priveşti, din poziţia şezând, un obiect aflat la 3 metri depărtare şi un metru înălţime faţă de orizontala ochilor. Motivaţia acestei posturi nu este clarificată, cert este că intrarea în starea Alfa este cu mult uşurată în aceste condiţii.”
Bunica, nu cunoştea nici fizică nici medicină dar nu era deloc mulţumită când mă găsea citind în pat, înainte de culcare. Nu o deranja consumul de lumină sau ora înaintată, îmi spunea doar că cititul în această poziţie dăunează ochilor. Psihologii au observat că atunci când subiecţii lor sunt puşi în încurcătură de unele întrebări neplăcute, în timpul formulării răspunsurilor îşi ridică reflex privirea cu cca 30 de grade spre stânga sau spre dreapta. Această reacţie le dă convingerea că subiectul dă un răspuns sincer, respectiv generează instantaneu o poveste convenabilă.
Tehnicile de învăţare şi memorare a textelor sau numerelor recomanda asocierea de imagini, grafice, desene. Se pare că are mare importanţă unghiul de incidenţă cu care se face prelevarea datelor atâta timp cât pe vremuri pupitrele băncilor şcolare aveau o anume înclinaţie. În procesul de amintire, ochii devin parcă mai mobili şi îşi modifică reflex direcţia privirii în toate părţile, parcă în căutarea unghiului potrivit. Sau dimpotrivă, se imobilizează pe direcţia în care de regulă citim. O gimnastică identică face şi cristalinul pentru reglarea distanţei de citire.
Un exerciţiu corect în depozitarea şi regăsirea hologramelor face din unii semeni de-ai noştri adevăraţi recordmani ai memorării. Asta e ca şi cum într-o conversaţie ai opune doar slogane prefabricate sau citate, ca americanii [154]. Nici o hologramă nu poate cuprinde tot, ele sunt suprapuse şi diferenţiate la infinit. Într-un plan formula chimică a glucozei poate reprezenta spaţial şi color construcţia moleculei sale, dar nicăieri nu se vede că e dulce. Altă hologramă are la stânga acrul ca lămâia, la centru amarul ca fierea şi la dreapta dulcele ca mierea. Harta e una, şi oricât ar fi de precisă, teritoriul reprezentat în ea e cu totul altceva. Schema electronică a televizorului îi prezintă toate conexiunile şi componentele dar nu se poate băga în priză şi nici nu se cuplează la antena colectivă.
Limbajul nu poate descrie viaţa fiind el însuşi, printre multe altele, un produs al vieţii. E ca şi cum un autoturism din trafic ar încerca într-o zi, plictisindu-se de mersul bară la bară, să-şi reprezinte personalitatea şoferului ca să-i înţeleagă atitudinea. Nimeni nu poate cunoaşte totul fiindcă microcosmosul este macrocosmos. Un koan chinezesc spune că celui ce îi creşte învăţătura îi sporesc dorinţele, dar celui ce îl caută pe Tao, dorinţele i se împuţinează. Alături de eforturile savanţilor de a ne descrie şi a ne face cunoscută natura holografică a Universului, mai adăugăm încă un punct de vedere:
(Ioan 14,1) “Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.”
(292)
Refuzul de a vedea pădurea de copaci, cum ar zice pădurarul român, se propagă până la nivele înalte de principialitate sau profesionalism. Pentru a intra în subiect trebuie mai întâi să proclamăm o categorie de superfiinţe care încorporează însuşirile componenţilor: pentru copaci – pădurea; la electroni – curentul electric; la albine – stupul; peştii dau viaţă bancului de peşti; plantele se organizează în floră; oile cotizează pentru turmă; animale depind de fondurile centralizate ale faunei; solistul este ţinut sub papuc de cor; conducătorul îşi batjocoreşte poporul care l-a ales. În toate exemplele enumerate se poate spune că ansamblul este mai presus şi ceva mai mult decât mulţimea componenţilor săi, aşa cum şi omul este mai mult decât lista organelor sale.
Este sectorial absurd, să vezi într-un eveniment o singură conexiune cauză-efect când de fapt el se desfăşoară în consecinţa unei infinităţi de astfel de conexiuni. Este absurd să defineşti ceva ca existând separat de cascada de cauzalităţi din amonte, doar din comoditatea de a identifica legăturile. Este totodată inexact, subiectiv, unilateral. Istoria parcursă la inventarea telefonului, când a fost întins primul fir, şi apoi la fiecare capăt experimentatorii îşi trimiteau mesajele, se repetă acum în explorarea hologramei.
Nu se poate începe decât în condiţii elementare: un laser de o frecvenţă precisă şi restrânsă, un unghi de incidenţă stabil, un obiect expus. Apoi se încearcă suprapunerea a două unghiuri, cu două obiecte. Dacă se trece la altă frecvenţă, suportul de depozitare se încarcă cu alt set de date. Trebuie să admitem că în natură holograma se realizează simultan în toate unghiurile, cu toată gama de frecvenţe a luminii şi pentru toate obiectele.
Imaginaţi-vă că sunteţi pe un mare stadion plin ochi de spectatori care urmăresc derbyul etapei. Meciul este înregistrat de 24 de camere de televiziune, amplasate cel mai convenabil. În plus fiecare suporter este cu ochii pe desfăşurarea partidei şi înregistrează, la rândul lui, evoluţia meciului de pe locul său, din unghiul său de vedere, cu pasiunea şi obiectivitatea sa. Singura problemă ar fi unde îşi depozitează spectatorii hologramele. Acum extindeţi mental conceptul, cât puteţi de mult şi veţi obţine holograma entităţii totale – Universul, bineînţeles din punctul de vedere al pământeanului, european, român, de loc din Vlaşca.
Ca participant inclus în această holograma globală, omul are mijloace aferente de percepţie pentru un anume sector, aşa cum aude o zonă de frecvenţe audio şi vede într-un interval de frecvenţe video. Deraierea din planul său de percepţie, îl scoate pe subiect din lumea sa şi îl aruncă în alte lumi, în autism, în lumea viselor, a unei vieţi anterioare, în alt spaţiu sau în alt timp.
După ce primul traseu telefonic a fost stabilit şi planeta a început să se acopere de stâlpi şi de fire din sârmă, prin anul 1907 un inginer român de care nimeni nu mai vorbeşte, a reuşit să transmită prin acelaşi fir, mai multe convorbiri simultan. Mai multe linii de comunicare telefonică prin acelaşi fir conductor, a fost o minune ce urma să fie numită modulare. Aşadar, tehnica modulării şi demodulării, a împachetării şi despachetării, pentru folosirea intensivă a condiţiilor de comunicare, cabluri, magistrale, autostrăzi. Sunt şi situaţii în care benzile de frecvenţă, ca şi benzile de circulaţie mai sunt nesocotite de unii participanţi aşa încât apar coliziuni, interferenţe, acroşări, atingeri.
Regulile convieţuirii trebuie definite şi respectate pe tot parcursul şi de toţi participanţii. Tot aşa regula coabitării pe acelaşi suport de transport, în acelaşi corp sau în aceeaşi legislatură. La scară mare este nevoie de reguli adecvate pentru convieţuire, în acelaşi oraş, sub acelaşi guvern, în aceeaşi ţară, pe aceeaşi planetă. Avem de multă vreme semnale că unii coabitanţi nu respectă codul de trafic şi de convieţuire. Organismul omului, perceput ca individ cu personalitate unică, este de fapt o aglomerare de participanţi la trafic sau altfel spus, la viaţă, modulaţi după reguli tot atât de precise ca în cazul convorbirilor pe acelaşi fir, sau al semnalelor video pe acelaşi cablu sau al hologramelor multiple. Viruşi, bacterii, stafilococi, microorganisme uni şi pluricelulare, paraziţi, care pot fi studiaţi la microscop trăiesc în echilibru în acelaşi habitat. În plan spiritual sunt de asemenea semnalate mai multe prezenţe şi individualităţi. Disabilităţile pe care le produce această coabitare nu trec neobservate, un maxim disconfort suferă corpul omenesc dar şi lumea ştiinţifică:
[230,(97)] “Alt fenomen psihologic care poartă câteva semne distinctive ale implicitului este boala personalităţii multiple. Un sindrom bizar în care două sau mai multe personalităţi ocupă acelaşi corp. Victimele acestei boli, sau multiplii, adeseori nu sunt conştiente de starea lor. Ele nu realizează cum controlul asupra corpului lor este pasat între diferitele personalităţi, în schimb simt că suferă de un soi de amnezie, confuzie sau perioade tranzitorii de obturare a conştiinţei. Cei mai mulţi multipli au o medie de opt până la treisprezece personalităţi, cu toate că aşa-numiţii super-multipli pot avea peste o sută de subpersonalităţi. O statistică care spune foarte mult despre multipli, este că 97% dintre ei au în trecut o traumă severă în copilărie, adesea în forma unui abuz monstruos – psihologic, fizic sau sexual.”
Subpersonalităţile multiple coabitante într-un om preiau şi lasă controlul organismului uman după un orar şi reguli doar de ei cunoscute. Schimbarea pilotului aduce la comandă altă fiinţă cu alte caracteristici şi atitudini, cu implicaţii imediate şi radicale în comportamentul omului. Glumind puţin, putem spune că din acest punct de vedere politicienii se dovedesc cele mai bântuite fiinţe. Capricii, toane, ipocrizie, făţărnicie, sperjur, adulter, îşi găsesc locul în panoplia cauzalităţii.
[230,(126)] “Fiecare are propriul său nume, vârstă, amintiri, capacităţi. Adesea fiecare are propriul său scris, gen proclamat, suport cultural şi rasial, talent artistic, limbi străine fluente, IQ. Încă şi mai demne de remarcat sunt schimbările biologice care au loc în corpul unui multiplu când comută personalităţile. Frecvent, o boală a unei personalităţi va dispărea când apare altă personalitate. Dr. Benett Braun de la International Society for the Study of Multiply Personality din Chicago a documentat un caz în care toate subpersonalităţile unui pacient erau alergice la sucul de portocale, cu excepţia uneia. Dacă omul bea suc de portocale când era la control una din subpersonalităţile sale alergice, îi apărea o erupţie teribilă.Dar dacă comuta subpersonalitatea non alergică, erupţia pălea instantaneu, iar el putea bea suc de portocale la discreţie. Dr. Francine Howland psihiatru la Yale, specializat în tratarea multiplilor, relatează un incident încă mai izbitor referitor la reacţia unui multiplu la înţepătura unei viespi.”
Şi paradoxurile sunt repertorizate astfel, cu rigurozitate ştiinţifică pe multe pagini. Bieţii noştri monahi şi călugări se dovedesc adevăraţi vizionari în materie. Fenomenele de atingere, interferenţă, coliziune, între participanţii la trafic sunt prezente şi în plan public. Regula celui mai puternic se regăseşte şi se impune, pentru asigurarea coabitării. Omul ar trebui tratat ca un agregat biologic cu ecosistem propriu ce îşi câştigă echilibrul cu aceeaşi labilitate cu care şi-l pierde. Nu comitem nici o exagerare dacă comparăm ansamblul om cu sistemul planetă, trebuie doar să amendăm factorul de scara şi să includem planeta printre vieţuitoare. Conexiunile interne ce fac posibilă viaţa fiinţei OM sunt echilibrate de legăturile cu exteriorul la fel de trainice şi necesare.
Faptul că nu recunoaştem şi nu practicăm ca vitale legăturile dintre oameni ca specie, este un paradox atâta timp cât civilizaţia a construit vaste reţele de telecomunicare între localităţi, oraşe, ţări, popoare, continente. Ce ar însemna existenţa unui om rămas în afara acestei reţele de intercomunicare?
(293)
În natură totul este în mişcare, nimic nu poate rămâne în repaus. În limitele precarităţii simţurilor noastre, continuăm să împărţim lucrurile în mobile şi imobile. Cu un termen general, am definit tot ce se mişcă şi serveşte ca mijloc de deplasare altor structuri energetice, ca vehicol. Apoi le-am diferenţiat prin construcţie, viteză de deplasare, clasă de confort, regn. După apariţia vehiculelor a devenit posibil transportul şi au apărut beneficiarii. Gama deplasamentelor s-a extins iar diversificarea serviciilor a permis specializarea curierilor şi a rutelor. Pasagerii pot schimba vehicolul, marfa se poate transfera, transborda, transvaza, de la un vehicol la altul. Reţelele de transport odată stabilite şi-au dovedit multiple veleităţi, iar chilipirgii nu au întârziat să apară.
Vântul deplasează norii, nu percepe taxe, întărâtă incendiile, apoi aduce ploaia şi le stinge. Lucrează non stop sau sezonier, în regim normal sau de urgenţă. Duce păsările în zbor, învârte morile ca pe jucărele şi stoarce curent electric din turbinele eoliene ale săracilor. Plimbă deltaplanele iar avioanele îi respectă viteza şi direcţia. Dedesubt, apele curgătoare, râurile şi fluviile îşi caută neîncetat drumul către ocean şi acceptă autostopiştii pe plute, bărci, corăbii, vapoare. Încărcate de peşti, crustacee şi vietăţi, apele poartă spre mare aluviunile civilizaţiei omeneşti. Valurile lovesc şi leagănă, marea primeşte şi înghite tot ce îi trece ţărmul cu o poftă de gaură neagră insaţiabilă.
Pe uscat oamenii au practicat toate formele posibile de transport pentru a-şi menaja picioarele lor şi ale iubitelor. Cu tracţiune personală, animală sau mecanică, caii, măgarii, cămilele, litierele, căruţele, bicicletele, rolele, automobilele, trenurile duc şi aduc oamenii pe la treburile lor. Diversificate la toate capitolele, fantezie, tehnicitate, gabarit, capacitate, vehicolele omeneşti au ca numitor comun o regulă comună: la bord, toţi pasagerii se supun pe tot parcursul condiţiilor de navigare şi se identifică cu vehicolul. Traseu, opriri, viteză de croazieră, naufragiu, moarte. Uneori, din diverse motive, vehicolele îşi fac reciproc servicii şi se transportă unele pe alte. Tancurile se îmbarcă în avioane, blindatele în trenuri, limuzinele pe feriboturi, bicicletele se montează pe portbagaje, rolele se atârnă de rucsac.
Vehicolul se alege întotdeauna după lungimea traseului, durata voiajului, viteza de deplasare dorită. Dacă nu ai altă propulsie şi vrei să călătoreşti cu viteza sunetului, trebuie să te transformi în sunet şi să prinzi o undă purtătoare. Prin extensie dacă vrei să zbori cu viteza luminii trebuie să te transformi în lumină, dacă ţi se întâmplă să cazi ca bolovanul, înseamnă că eşti doar bolovan. Cine vrea să navigheze cu viteza gândului trebuie să găsească mijloace de a pătrunde în mintea unui om.
Acum, că suntem familiarizaţi, să punem punctul pe i.
Corpul omenesc are toate caracteristicile unui vehicol: capacitate de cazare şi transport, confort diferenţiat pe clase. Pasagerii pe care îi găzduieşte sunt de diferite categorii: floră, faună saprofită, personalităţi multiple. Regim de tranzid pentru rezidenţi, abonaţi, ocazionali, plătitori de bilet sau blatişti, autostopişti, paraziţi, terorişti. Confortul şi securitatea pe care o asigură ocupanţilor derivă din relaţiile sale cu pasagerii dar şi ale pasagerilor între ei. Toanele şi atitudinea corpului se vădesc prin modul în care sunt îmbarcaţi şi debarcaţi călătorii şi terminând cu modul în care se lasă pilotat.
După regula vehicolelor enumerate mai sus, care se lasă cu docilitate conduse de oameni, corpul omenesc – primitor, ascultător, uşor de subordonat şi manevrat – se dovedeşte la rândul său, o jucărie în mâna pasagerilor. Multora dintre pasageri corpul omenesc le este casă şi masă, teren de antrenament, placă turnantă, teatru de luptă, armură, armă de apărare sau atac, robot telecomandat, mormânt şi cimitir. Îl primesc moştenire, îl lasă urmaşilor, îl pierd şi îl câştigă în războaie. Când corpul trece prin momente de cumpănă, este atacat sau răpus de alţi inamici, oştirile nevăzute sunt chemate să lupte sau să plece în bejenie cu autostopul, să învingă sau să piară pentru ţinutul părintesc, pentru ţară sau pentru popor. Dacă corpul este rănit sau luat prizonier, sângele i se scurge, vlaga ia drumul străinătăţii în contul împrumuturilor, nu se găseşte nimic de muncă, traiul greu îi oprimă pe cei mici şi mulţi.
Cel mai primitor şi ospitalier vehicul era Pământul. Avea cel mai sigur traseu, nu întârzia în anotimpuri. Îşi plimba populaţiile fără să le ceară taxă pe zi sau pe noapte. Oamenii l-au năpădit precum omizile copacul. Dramele l-au copleşit, nu-i mai dau răgaz foametea şi molimele, inundaţiile şi seceta, războaiele şi ura. Luptele pasagerilor au început să-l baloneze şi să-i dea junghiuri. Pământul vibrează de enervare şi se leagănă ameninţător. Le cere pasagerilor să-şi ocupe locul pe care l-au primit, să nu scoată capul pe fereastră şi să-şi trăiască tichetul de viaţă. După ce au deprins insecuritatea fiscală prin plata dobânzilor, trebuie să înveţe şi insecuritatea vieţii prin moarte.
Oamenii se scarpină de eczeme, fără să înţeleagă că la rândul lor sunt tot un fel de colonii de bacterii; rebeli la alifii şi amnezici la tratative. Pământenii se luptă între ei să-şi ocupe bordeiele să-şi corcească neamurile, să-şi demoleze altarele.
În planul lor, intratereştrii se războiesc cu extratereştrii, îşi sparg cometele şi se împuşcă cu meteoriţi. Fii Intunericului au făcut recurs la judecata de apoi contra Fiilor Luminii, şi-au tocmit avocaţi şi se luptă pentru planetă, ca raţele pe râmă.
Articole similare
Dacă ti-a plăcut acest articol, trimite-l mai departe
