MEGALIT.RO
(Romani 13,7) “Daţi tuturor ce sunteţi datori: cui datoraţi impozitul, daţi-i impozitul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea. Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii; căci cine iubeşte pe alţii a împlinit legea.”
Creanţa este un termen sinonim cu datoria, dar mai puţin ruşinos. Ca dovadă că psihologia capitalismului planetar a modificat conceptul, anulându-i conotaţia ruşinoasă într-un fel de mândrie. Creanţa este o chestiune de onoare, ea aducându-i celui bogat, bogăţie, iar celui sărac, sărăcie. Un om de onoare nu contractează datorii, sau dacă o face, caută să le achite cât mai repede.
Românul păstrează această trăsătură de caracter şi acceptă cu greu ideea de a fi dator. Oricât de sărac ar fi românul, face sacrificii se supune la privaţiuni, stă la cozi să-şi plătească impozitele la stat şi să scape din starea de datornic. Pentru mulţi, acest simţământ este de neînţeles, îl pun pe seama spaimei de penalităţi, nu se fac referiri la cinste sau la onoare.
Prin anii 1981 România avea o datorie externă de 12 miliarde de dolari. Printr-un efort pe care din motive diferite, nimeni nu l-a admirat nici din ţară, nici de afară, Dictatorul acelor timpuri de glorie a reuşit să achite datoriile României la sfârşitul lui 1989. Ceea ce i-a atras şi propriul sfârşit. Nemulţumirea era generală cei din ţară erau afectaţi că primeau salarii prea mici, iar cei de afară că nu mai primeau deloc dobânzi.
Nu s-a discutat de onoarea de a-ţi achita datoriile contractate. Dimpotrivă au fost voci, dintre cele mai răguşite, care au scâncit că s-a comis o mare greşeală. “Toată lumea are datorii, datoriile reprezintă o pârghie de dezvoltare şi progres.” Am încheiat citatul, admirând cât este de just. Datoriile sunt o excepţională pârghie de progres şi dezvoltare, dar pentru cămătari, nu pentru datornici.
Românii, iar nu au protestat fiindcă omul simplu are simţul onoarei. Am cerut, am cheltuit, trebuie să dăm înapoi. Când însă onoarea funcţionează numai dacă avem de dat, nu şi când avem de luat, pare dezolant. Tezaurul României salvat la ruşi de pe vremea lui Vladimir Ilici Lenin, o nimica toată, 90 de tone de aur în lingouri, nu poate fi recuperat pentru că ne-ar dezechilibra deficitele. Toată lumea occidentală nu putea să doarmă noaptea de grija românilor ce înotau de sărăcie, dar nimeni nu a cerut să se facă dreptate. Altă faţetă a ipocriziei.
Acum ce să mai cerem de la irakieni, poate bideurile de platină ale dictatorului, care sunt prevăzute la fiecare mâner cu o sosie a diamantului Kohh I Nor, care stă ascuns şi el printre gablonzurile coroanei britanice.
Marea greşeală a dictatorului român s-a reparat cât s-a putut de repede. Acum România are iarăşi datorii externe de cca 15 miliarde dolari (la sârşitul anului 2003). În schimb nivelul de trai a scăzut sub jumătatea celui din 89. Nu întrebăm ce dobândă plăteşte poporul român în urma acestui aranjament financiar, pentru că putem calcula singuri. Evităm însă calculul pentru că ne-ar apuca voma. Întrebăm altceva: Ce problemă a poporului român s-a rezolvat cu 15 miliarde de dolari în 13 ani. Pentru ce au fost împrumutaţi aceşti bani? Cine îi gestionează şi cine urmăreşte rodul adus ţării? Câte nevoi au fost rezolvate? Câte au mai rămas? Rodul adus cămătarilor externi este urmărit cu grijă de un guvernator, evident numit pe viaţă, ca să nu piardă şirul socotelilor. Cineva merită un bravo. Comisionul este întotdeauna implicit.
Nu vi se pare că în materie de creanţe practicăm contabilitate dublă, precum marele WORLD COM INC american?
Cerem scuze cititorului, nu putem continua să vorbim despre onoare, deoarece am deraia de la titlu.
Ipocrizia ONU
Nu a fost luată în seamă la medierea diplomatică a invadării Iraqului, dar pe bună dreptate. Prognozele meteo avertizau că venirea sezonului arşiţei ar îngreuna inspiraţia şi expiraţia, dar mai ales aspiraţia şi refularea tancurilor de asalt ce stăteau cu motoarele turate la graniţă. Cu mult bun simţ, cu mult rafinament, cu desăvârşită distincţie şi gentileţe, ONU s-a eschivat şi de la împărţirea prăzii. Ghişeftul reconstrucţiei celor demolate, între cei 48 de membrii ai coaliţiei, SUA şi Marea Britanie, ar fi o treabă sub demnitatea gulerelor scrobite de la ONU, apretate corespunzător, tot prin grija susnumiţilor. ONU se va frământa în continuare fără răgaz, până la epuizare, pentru a aduce pe modestele foaiere ale micuţului sediu new-yorkez un suflu tropical, o boare de palmier, pe care nu o mai poţi regăsi decât la sud de Burkina Faso, în Ghana.
Ipocrizia pneumoniei
Nici pe pneumonie nu se mai poate pune nici o bază. Disimulată în patru variante A,B,C,D fantoma atipică nu se lasă nici studiată, nici tratată. Se răspândeşte mai insidios decât SIDA şi este mai la nord decât e:BOLA. Cel mai grav este că planetei i se distrage atenţia de la evenimente mult mai importante cum ar fi:
- distribuirea ajutoarelor umanitare poporului iraqian.
- completarea listei cu firmele participante la marea reconstrucţie a Babilonului.
- decernarea premiilor OSCAR.
- lansarea colecţiilor vestimentare de primăvară-toamnă înlocuite în mare grabă cu modele de măşti chirurgicale antiseptice.
- întreruperea sine die a campaniei de pedepsire a teroriştilor şi dictatorilor planetari, deoarece puşcaşii marini şi submarini vor refuza cu cavalerism lupta inegală cu un inamic atât de mic, practic microscopic.
Ipocrizia românilor
Unii dintre noi urmărind atent evenimentele din Iraq şi din Bagdad, au semnalat autorităţilor medicale manifestări descrise în lumea curiozităţilor, cu termenul déjà vu, deja connu.
Statui detronate de pe socluri, lupte de stradă, benere călcate în picioare de turişti profesionişti, tancuri pe trotuare, toalete şi chiuvete de aur împărţite frăţeşte, covoare furate cu spinarea, răniţi şi cadavre la rigolă, restricţii de circulaţie, palate luxuriante prădate în miezul zilei, turişti lunetişti, incendii şi explozii în biblioteci şi muzee, candelabre regale înjosite, frigidere goale şi congelatoare înţesate, turişti electronişti. Dictatorul se ţine de scaun şi are vedenii cu agenturi străine, convoaiele cu ajutoare din străinătate aduc butoaie cu medicamente şi anvelope reşapate, graniţele sunt vraişte, sirenele cheamă în adăposturi, bezna se instalează de cu seară, gloanţele nimeresc în frunte sau se rătăcesc colateral. Ca întotdeauna şi peste tot, crainicii TV a toate ştiutori sunt şi exuberanţi şi consternaţi.
Alţii mai văd şi acum avioane inamice la joasă înălţime, sau zăresc bombardierele pe cer la 6 km altitudine şi aud bombele căzând la Ploieşti. Vântul le aduce în nări miros de rafinării aruncate în aer şi în urechi silabe în dulcea limbă a lui Franklin Delano Roosevelt.
Cozile de la plata impozitelor ţin statul sub presiunea încasărilor şi se mută la porţile dispensarelor. Medicii de familie nu cunosc sindromul şi refuză să acorde asistenţă sau pastile pacienţilor, motivându-le fie că simulează, fie că suferă toţi de o nostalgie incurabilă.
Deja vuul nu este atestat ştiinţific, deci nu este în lista cu maladii compensate, iar nostalgia incurabilă se prescrie doar după cincizeci de ani.
Treziţi-vă aşadar oameni buni şi bucuraţi-vă. Huruitul nu vine de la Ploieşti, ci de la Kogălniceanu, avioanele nu aruncă bombe pe noi, ci pe alţii; ajutoarele nu sunt aduse alterate din străinătate ci sunt ajutoare de şomaj, româneşti, proaspete şi gustoase; palatele construite de dictatorul nostru, azi s-au dovedit neîncăpătoare; morţii stau aliniaţi frumos în cimitire; candelabrele ne-au prins bine; chiuvetele le-am împărţit între noi ca şi CAPurile; electricitatea ne ajunge fiindcă o folosim acum numai în becuri. Poporul mulţumit a ieşit la pensie simultan. Cât despre terorişti… scenarii comuniste…
Poate că românii suferă de scenarită, dar şi scenariile se reciclează, nu-i aşa?
Şi iraqienii au făcut o naţionalizare la 14.07.1958 [149,257] inspirată poate de cea românească de la 11.06.1947. Acum cu toţii ştim că după o naţionalizare, pentru unii vine o restituţio in integrum. Ce rămâne după restituire şi rămâne mult, va face obiectul unui şir incoruptibil de privatizări. Cine cumpără? Cine are bani. Şi cine are bani? Băncile. Ale cui sunt băncile? Ne întoarcem la principiul de bază al capitalismului:
(Matei 25,29) “Pentru că celui ce are i se va da şi va avea din belşug, dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are.”
Devine realmente monoton, nimic nu este nou sub soare. Nu se poate inventa nici măcar un biet scenariu. Norocul nostru că mai sunt puţini dictatori pe planetă.
Mari iubitori şi păstrători ai construcţiilor edilitare şi bisericeşti, românii au înţeles repede şi într-o glorioasă tradiţie şi-au împuşcat singuri dictatorul, chiar în ziua de Crăciun. S-a evitat astfel asaltul unei armade împotriva unei persoane, cum s-a întâmplat la Belgrad pentru Miloşevici, în Afganistan pentru Ben Laden, la Bagdad în cinstea lui Saddam Hussein. Deşi distrugerile au fost în toate cazurile enorme, dragostea invadatorilor pentru popoarele celor trei ţări a rămas neştirbită. Deci toată lumea poate zâmbi a OK.
Nu s-au găsit arme nucleare, arme de distrugere în masă, arme biologice, terorişti, dictatori, sau sosii de dictatori. Deunăzi am aflat că dictatorul Saddam Hussein nu avea nici legaturi cu Alkaida. Vizita aliaţilor a fost fructuoasă şi e clar că etapa mult dorită de reconstrucţie a ceea ce s-a demolat, va fi lungă, cuprinzătoare şi rentabilă.
Dar poate dintr-o greşeală umană, s-a greşit ţara?
Beneficiarii eliberării de sub dictatură sunt, cum e firesc iraqienii. Unde n-au reuşit tancurile aliate au acţionat singuri. Fiecare a luat ce a putut o fereastră, o mochetă, o uşă, un lambriu.
Muzeul de istorie din Bagdad, visul oricărui iraqian sărac, a fost vizitat acum, de toţi odată. Vizita a durat o oră şi n-a mai rămas nimic. 180000 de exponate. Jinduia după ele şi Prado şi Luvrul şi British Muzeum. Soldaţii americani priveau tâmpi cum relicvele făceau picioare. Dar disciplina înainte de micul dejun, e sloganul oricărui militar. O armată ce se respectă nu acţionează decât la ordin. Şi ordinul era să-l prinda pe Saddam viu, mort, sau statuie. În manualele de istorie alternativă a Iraqului, ce sunt deja sub tipar, se va putea citi că Babilonul a fost un orăşel cosmopolit, înfiinţat după revoluţia din 1789, de iacobini.
La noi demolarea ne-am făcut-o singuri, pe îndelete, cum am vrut noi şi nu s-a încheiat încă. Cât despre incunabulele arse în Biblioteca Centrală… atâta pagubă… se găsesc pe toate drumurile.
Şi iraqienii vor trece prin retehnologizări, privatizări cu comisioane suculente şi cu milioane de şomeri. Vreo sută de inşi vor primi imediat burse în occident pentru viitorii preşedinţi, guvernatori, miniştri, parlamentari, analişti politici, profesori de istorie, de geografie, ziarişti, prezentatori TV. Statul va înceta să mai fie tătucul tuturor, lăsând teren liber iniţiativei private, altor state. Astfel se va putea valorifica potenţialul enorm în resurse de petrol şi convertirea lui în sticle de coca-cola. Iraqul nu va mai ocupa un ruşinos loc zece în ce priveşte datoria externă (cca 350 miliarde dolari USA) căci se vor face eforturi reunite să ajungă pe primul loc cu peste 800 miliarde dolari datorie.
Ei trebuie să înţeleagă clar ce li se cere, cum am înţeles şi noi. Trăim într-o ţară ruinată lent, dar dirijat şi nu trebuie să ne gândim niciodată la dobânzi cu părere de rău, ca zgârciţii. Doar aşa se putea evita colapsul!
Nu le purtăm ranchiună pentru datoria de 1,7 miliarde dolari comunişti şi fără resentimente îi vom putea învăţa, tot pe gratis, multe pe iraqieni. După 13 ani de la 1989 avem o experienţă bogată şi domnul Hose Maria Aznar le poate confirma, la ei acasă.
Succesele căpşunarilor români au ridicat Spania în contra curentului de recesiune ce bate în Europa. Ei au adus bani grei în ţară, în timp ce constructorii, petroliştii, inginerii români au muncit pe gratis în Iraq.
Ipocrizia conducătorilor
Conducătorii iau lecţii de dicţie de la actori, de mimică de la clovni, de costumaţie de la croitori, de machiaj de la zugravi. Îşi confecţionează şi apoi îşi propagă imaginea cu mare grijă, preocuparea devine în scurt timp prioritară şi preponderentă. Şi pe bună dreptate.
Din cele mai vechi timpuri marii conducători au constituit o categorie aparte. Ei se clasifică şi sunt denumiţi după perioadele pentru care au acceptat să preia sceptrul puterii:
Categoria I. Conducători pe mai multe generaţii, evident de sorginte divină, adică provenind direct din zei, numiţi regi. Organizaţi în dinastii, unii au ajuns prin lupte neîntrerupte contra plictiselii, să dăinuie până în zilele noastre. Fiind, cum ziceam delegaţi pe pământ de însuşi Dumnezeu, regii s-au delimitat clar de populaţia de bipezi pe care o conduceau. În unele locuri numiţi şi împăraţi ei îşi atribuiau prerogative zeieşti.
Nu acceptau să fie văzuţi de popor, nu se adresau niciodată norodului, locuiau în palate imense şi nepopulate [150,(6)]. Erau deserviţi de slujitori instruiţi şi dezechipaţi expres pentru a nu le perturba viaţa şi privilegiile. Pregătirea slujitorilor consta în ajustări de genul: li se tăia limba pentru a nu putea povesti, li se tăiau urechile pentru a nu putea auzi, li se scoteau ochii pentru a-şi putea masa stăpânii fără a le privi şuncile, erau castraţi pentru a nu se deda la haremurile sultăneşti.
Toate precauţiunile fiind luate, regilor le rămâneau câteva preocupări importante: să-şi asigure continuitatea la tron sau dimpotrivă să ucidă excedentul de urmaşi pentru a nu se felia imperiul; să-şi omoare timpul, adică să nu se plictisească. Grija lor cea mai mare, împinsă până la angoasă, era să nu mănânce de două ori aceleaşi bucate, să nu locuiască două zile în aceeaşi încăpere, sau şi mai grav, să nu folosească în mod repetat aceeaşi curtezană. Treburile imperiilor, fiind conduse de zei mergeau strună, după cum mai putem constata chiar şi astăzi. Arheologic vorbind.
Categoria II. Cuprinde conducători desigur decăzuţi din rândurile celei precedente şi conţine acele exemplare ce au obţinut licenţa de a deţine puterea doar pe durata propriei vieţi. Din diverse motive s-au cunoscut cazuri când puterea a revenit unor copilaşi nevinovaţi, chiar la vârsta de trei anişori, ceea ce conducea la întinarea puterii cu tot felul de interimari. Din motive uşor de înţeles această categorie se majorează la opt ani, pentru că timpul costă bani şi de ce să-i ia alţii? Fără să uite ce greu au prins o bucată de tron şi cât de mult au transpirat să-l escaladeze, ei vor face tot posibilul să reînvie tradiţia dinastică, protejându-şi odraslele.
Puterea lor stă în fantezia de care pot fi în stare. Dacă să construiască sau să demoleze, să te promoveze sau să te ascundă. Discreţi din fire, adoptă deci o atitudine discreţionară. Dacă vor dau legi, dacă nu, dau dispoziţii. Ei judecă, ei împart şi dreptatea şi pâinea şi firimiturile. Nu-şi pot refuza nimic, nu îngăduie să fie contrazişi, nu suportă concurenţa sau aroganţa. Într-un cuvânt dictează. Au fost numiţi după cum era de aşteptat, dictatori. Fiind mai numeroşi decât regii sau împăraţii, ţinuturile stăpânite de ei sunt mai mici.
Cum vieţile dictatorilor oscilau nesigur între trei luni şi cincizeci de ani, cererile de dictatori au devenit din ce în ce mai numeroase. Nu se ştie când şi din ce motive un for internaţional cu mare putere de decizie, gen UNESCO (ONU nu mai poate servi de exemplu, fiind desuet) a hotărât ca timpul acordat conducătorilor să fie limitat la patru, cinci sau şapte ani, la alegere. Corespunzător şi timpul acordat vorbitorilor a fost fixat la trei minute. Aşa a apărut:
Categoria III. Ei au fost numiţi preşedinţi.
Timpul acordat acestei categorii de conducători a fost împărţit în trei etape, prin similitudine cu partidele de fotbal. O primă etapă de 2-3,5 ani pentru acomodare, o pauză de 15 minute, o a doua etapă de 2-3,5 ani pentru retragere.
Solicitările de preşedinţi fiind, cum ziceam, în creştere, zonele arondate, care se numeau la început ţări, au devenit din ce în ce mai mici, Terra având şi aşa o suprafaţă în continuă scădere, în variaţie invers proporţională cu populaţia într-o supărătoare creştere. Aşa s-a ajuns la situaţii extrem de interesante şi de largă perspectivă gen Republica San Marino, care are 60 de km pătraţi şi doi preşedinţi, care au fost numiţi pentru a evita orice confuzie căpitani regenţi şi sunt aleşi pe perioade de şase luni. Astfel, în timpul vieţii orice locuitor poate ajunge căpitan de câteva ori.
Privit în ansamblu este greu de stabilit teritoriul optim pentru conducător: imperiu, regat, ţară, provincie, regiune, raion, comună, sat, suburbie, satelit, mahala, şatră, ceată. Dar şi conducătorul cel mai potrivit teritoriului desemnat: împărat, rege, domnitor, voievod, guvernator, preşedinte, general, căpitan, caporal, bulibaşă, agă, vătaf.
Ca şi în alte privinţe alegerea e dificilă, dovadă stă că şi Dumnezeu a încercat diferite variante între continent şi insulă, scufundând uscatul şi apoi ridicându-l iarăşi la uscat.
Preşedinţii sunt în consecinţă mult mai numeroşi şi mai răi decât dictatorii, de la preşedinţi de scară la bloc, până la preşedinţi de continent. O puzderie. Nimeni nu-i mai numără, sunt apreciaţi în procente din populaţia existentă. Dar obârşia lor divină nu poate fi contestată deoarece fiecare preşedinte, oricât de neînsemnat, păstrează şi manifestă din trasăturile genetice ale dictatorilor, regilor, împăraţilor din care au degenerat. Ei îşi iubesc semenii când au nevoie de votul lor şi din când în când mai îmbrăţişează câte un copil, igienizat, decontaminat, vaccinat, sterilizat în prealabil.
Finalul împăraţilor se deosebeşte de cel al regilor, dictatorilor sau preşedinţilor. Divinitatea le acordă în semn de preţuire şansa de a se ridica la cer alegând între exil, ghilotină, spânzurătoare, rafală sau lunetă. Dizgraţiaţilor li se rezervă o gaură neagră a toate primitoare: Haga.
Ipocrizia massmedia
În fiecare zi la aceeaşi oră, în aceeaşi sală, acelaşi grup de ziarişti, acreditaţi se întâlnesc cu acelaşi general pentru a-şi scrie după dictare reportajele de pe front, pe care le vor trimite în lumea liberă. Ziariştii testaţi şi instruiţi ce să scrie şi ce să uite, cum să prezinte şi cum să ascundă, ce să spună şi ce să tacă, vin zilnic şi ocupă acelaşi scaun.
De parcă toţi ar fi în viaţa de toate zilele cel puţin colonei, pentru ca dictarea să fie autoritară, la întâlnire vine un expert în arma mediatică, cu grad de general. Tânăr, dar având cel puţin 5-6 ţări, ce-l aşteaptă la rând, să le ocupe cu forţa, generalul afişează o faţă pe cât de blajină şi stânjenită, pe atât de imperturbabilă şi rigidă. Acum în mijlocul haosului reînviat la Bagdad, consacrat tradiţional ca babilonian, mai dezastruos decât orice bombardament, tot ce se poate fura se cară cu cămila sau cu limuzina, de la băcănii şi ambasade, sau din bănci şi spitale. Cum ziceam, generalul declară excedat că din miile de amărâţi omorâţi, înainte de a afla diferenţa dintre tiranie şi libertate, lipsesc 55 de persoane oficiale, care trebuie căutate şi ucise, pentru că şi-au lăsat ţara în mâinile americanilor şi a ajuns pradă anarhiei.
Cu experienţă vastă în materie, corpul tehnic a multiplicat în tiraje de masă pozele celor 55 de criminali, structurate în pachete de cărţi de joc, pachete ce au fost distribuite tuturor soldaţilor americani. Printr-un nebănuit efect subliminal, jucând zi şi noapte poker şi şeptic, blackjack sau popa prostul, minţile puşcaşilor marini vor memora ireversibil, acele imagini, aşa încât îi vor putea nimici şi peste decenii.
Vizibil încântată de originalitate şi operativitate, sala exultă la dovada geniului autentic al americanului, oriunde s-ar afla el. Un singur ziarist, se ridică clefăind gumă şi întreabă sincer nedumerit dacă pachetul de cărţi conţine cumva şi nelipsiţii Jolly Joker!
Mulţumiţi că îşi merită banii pentru ce vor scrie, ziariştii râd în hohote uitând pentru o clipă de cămilele de afară ce-şi ling încă mânzii care păscuseră printre bombele de fragmentaţie.
Şi ei sunt oameni, au şi ei nervi, au familii, au copii, trebuie să se mai destindă, nu?
Ipocrizia telespectatorilor
Însetaţi, unii de benzină, alţii de sânge, dar cei mai mulţi chiar de apă, telespectatorii planetei aşteptau să vadă cu ochii lor revanşa luptei dintre David şi Goliat. Pe cât e cu putinţă chiar în direct. Goliat a decis să lupte în deplasare, deci a descins cu surle şi trompete, din aer, de pe apă şi de pe uscat, cu oşti cât să ocupe zece ţări, în şaptezecişidouă de ore. Cam şapte ore, ţara.
După 72 de ore şi 30 de minute, nu se întâmplase nimic. Era ca lupta dintre un elefant cu un cocoş. Cei ce investiseră în fildeşi nu înţelegeau stratagema pachidermului. Cei ce deţineau numai pene, aveau pielea de găină, de grija cocoşului care cotcodăcea în delir. Toţi sperau într-o minune surprinsă pe CCN, care a ştiut întotdeauna încotro să ţină camerele!
Lupta părea echilibrată. Încolţit, sub embargo de la ultimul război, cocoşul sărea într-un picior. În restul ringului, cam strâmt pentru el, elefantul, cu prea multe picioare, se călca singur pe trompă. Fiecare combatant îşi avea proprii crainici, asistenţi, reporteri, cameramani.
După două săptămâni lumea începuse să picoteze de plictiseală. Hotărâţi să lupte până la moarte pentru audienţă, cei doi asistenţi au început să transmită fiecare alt război. Planeta s-a animat instantaneu, fiecare urmărind războiul preferat, la televizor. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat de fapt în ring. Dar mai contează? Toată lumea cunoaşte legenda. A învins David.
Ipocrizia Casei Albe
(Daniel 10,13) “Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzecişiuna de zile;”
Nu s-au găsit arme de nimicire în masă, nu s-au găsit arme chimice, nu s-au găsit arme nucleare, nu s-au găsit camere de gazare, nu s-a găsit dictatorul, nu s-au găsit sosiile dictatorului. Nu s-a găsit nimic, dar scopul a fost atins.Totul a fost un vis urât în care am fost târâţi cu forţa de însuşi Saddam Hussein.
Câştigător a ieşit ca deobicei Irakul, care a cedat spre surprinderea generală, după ce s-a opus violent 21 de zile. Acum fiind pregătit pentru o reconstrucţie model.
Din respect pentru irakienii bombardaţi, lăsaţi pe drumuri, răniţi sau ucişi, la Casa Albă s-a deschis o listă cu persoanele ce vor să exprime regrete, păreri de rău sau condoleanţe.
După cum era de aşteptat lista a fost deschisă de consilierul preşedintelui în probleme de securitate, doamna Condoleenzza Rice, angajată special pentru atare situaţii.
Ipocrizia celorlalţi
Desigur pe lângă marii ipocriţi ai epocii, pe care îi poate oricine număra pe degete, cel mai mult atârnă ipocrizia generalizată, endemică, ce a cuprins baza planetei. Cine nu a fost confruntat cu ipocrizia ospătarilor, avocaţilor, vameşilor, cârciumarilor, medicilor, zugravilor, comercianţilor, parlamentarilor, vânzătorilor, bankerilor, judecătorilor, scriitorilor, poliţiştilor, farmaciştilor, criminalilor, brokerilor, profesorilor, acarilor, miniştrilor.
Aşa stând lucrurile reintră în actualitate momentul legendarei negocieri care nu este o poveste fără sens:
(Geneza 18, 28) “Poate că din cincizeci de oameni drepţi vor lipsi cinci: pentru cinci, vei nimici Tu oare toată cetatea? Şi El i-a zis: N-o voi nimici dacă voi găsi acolo patruzeci şi cinci de oameni drepţi. Avraam I-a vorbit mai departe şi i-a zis: Poate că se vor găsi acolo numai patruzeci de oameni drepţi. Şi El i-a zis: N-o voi nimici pentru cei patruzeci. …negocierea continuă… Poate că se vor găsi în ea numai zece. Şi El i-a zis: N-o voi nimici, pentru cei zece.”
Ar trebui să-i căutăm urgent pe cei zece. Ar merita toate premiile inventate în lume: Nobel, Oscar, Emmy, Pulizer. Doar ei ar putea salva omenirea.
(Romani 3,9) “Suntem noi mai buni? Nicidecum! Fiindcă mai înainte am dovedit pe toţi, fie iudei, fie greci, că sunt sub păcat, după cum este scris: Nu este nici un om drept, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibe pricepere, nu este nici unul care să caute pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; îşi folosesc limbile ca să înşele; sub buze au venin de aspidă. Gura le este plină de blestem şi de amărăciune. Au picioarele grabnice să verse sânge, ruina şi mizeria sunt pe căile lor, nu cunosc calea păcii. Frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor.”
Cleptomania se vindecă prin tăirea mâinii, vitezomania prin confiscarea carnetului de conducere, preacurvia prin castrare, trufia prin tăierea nasului, dar ipocrizia?
Ipocrizia este o frecvenţă înaltă, ultra rafinată. Şi după cum se vede omniprezentă. Dar Cui pe cui se scoate, deci nu se poate corecta decât cu altă frecventă, mai înaltă, mai puternică. Nucleară. Ea îndreaptă tot răul, sterilizează orice, chiar şi viruşii. Trăim zilele din urmă, ar trebui să le savurăm, ca să o putem lua apoi de la început, curaţi…(94).
Articole similare
Dacă ti-a plăcut acest articol, trimite-l mai departe
