LIBRIA

Trimiterile bibliografice pot fi găsite la adresa:

http://www.miracol.ro/bibliografie.txt

Din lipsa unui punct de sprijin, cum zicea Galileo Galilei, sau a unui fundament de certitudini, toate construcţiile mentalului omenesc rămân relative. De mii de ani raţionăm şi construim pe temelii precare de nisip luate de ape şi suflate de vânturile cardinale. Biblia, cartea de căpătâi a lumii nu îşi mai poate disimula slăbiciunile şi scărţâie din toate balamalele. Mii de secte deviaţioniste sau radicale îşi fundamentează reflex statutul pe câte un verset, asumându-şi astfel caducitatea. La răstimpuri intervenţionişti specializaţi în terapii intensive indiferente la diagnostic apar cu foalele şi încep resuscitările.
Cazanele cu smoală, ideologiile, religiile, conceptele, sunt puse la încălzit iar amestecătoarele de opinie încep ameţirea. Rotativa se învârte, şpalturile înegresc alte tone de hârtie. Probele sunt date la întors, la interpretat, la remaniat sau la retuşat după cum suflă curenţii de opinie planetară. Ce n-a fost datat corect cu carbon paisprezece, se recalculează cu regula de trei simplă; piesele autentice sunt ascunse prin muzee în aşteptarea vandaliilor, şi alte relicve proaspete le iau locul sub lupele şi pensulele sofisticate ale cercetaşilor.
În multe împrejurări carul este aşezat înaintea boilor. Aceasta însemnând o abordate neconformă realităţii, în disonanţă vizibilă cu ordinea firească. Totuşi expresia nu se construieşte niciodată apelând la mijloace moderne de tracţiune, ci strict, cu carul înaintea boilor, ceea ce trimite la subiectivismul factorului uman.
De cele mai multe ori a încurca ordinea firească a lucrurilor, voluntar sau involuntar, cu sau fără interes, vizează însăşi raportul cauză-efect. Alteori din diferite motive amestecul de cronologii aduce dificultăţi nemeritate unei înţelegeri coerente.
Cele şapte zile al genezei, de acum celebre prin lungimea lor expandabilă, pe care fiecare cercetător o întinde între o zi pământească de 24 de ore şi o epoca geologică de o sută de mii de ani, după acurateţea demonstraţiei, şi-au găsit în sfârşit orânduiala. Povestea creaţiei este legată de cifra şase pentru că sumerul a lăsat-o scrisă posterităţii pe şase plăcuţe de lut. Separat, plăcuţa a şaptea este integral rezervată, după cum era şi firesc, laudelor de recunoştinţă omenească nesfârşită faţă de zeii creatori.
[170,(189)] “Biblia a ajuns o carte de referinţă, dar în configuraţia actuală e departe de a fi a tot cuprinzătoare. Poate pentru a nu ne împletici minţile, sau din restricţii tipografice, autorii au făcut totalul zeilor trecutului presumerian, caldeean, sumerian, babilonian spre a începe o nouă lume cu reportul: Elohim (zeii)” .

Astăzi primim o confirmare de mulţi căutată:
[206,353] “Cum povestirea biblică a Creaţiei, precum şi alte povestiri din cadrul Genezei se trag din originale sumeriene, răspunsul este evident. Strângând numărul mare de zei într-o singură Zeitate Supremă,relatarea biblică nu e decât o versiune scrisă a celor sumeriene despre discuţiile din Adunarea Zeilor.”

Se trece în vârful picioarelor
pe lângă unele amănunte, prezente încă în textul sfânt, ce ar crea dificultăţi dogmei creaţioniste:
Geneza (1,27) “Şi Dumnezeu a creat pe om după chipul Său, l-a creat de sex masculin şi de sex feminin. Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: Fiţi roditori, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l;”
După care Dumnezeu le indică oamenilor un meniu din care deducem că i-a făcut vegetarieni, îi omologhează mulţumit, încheie în triumf ziua a şasea, ia mult discutata zi de odihnă, a şaptea, dar apoi stupoare! O ia de la început în:
Geneza (2,4) “Dumnezeu a făcut pământ şi ceruri, pe pământ nu era încă nici un arbust şi nici o iarbă de pe câmp nu încolţise încă: fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ şi nu era om ca să lucreze pământul… Şi Domnul a făcut pe om din ţărâna pământului…”
Mai întâi pe bărbatul Adam şi apoi, când acesta dădea semne vizibile de plictiseală, pe femeia Eva! Parcă ar fi bunicuţul care-şi spune povestea, îl ia somnul, iar nepoţelul atent şi perspicace îl trezeşte şi îl aduce la cestiune. Să fie vorba de un rateu tehnic, urmat de o reluare pe cheltuială proprie, a actului creaţionist? S-au poate ca textierii biblici presaţi de caietul de sarcini şi lipsiţi de perspectiva perspicacităţii urmaşilor au neglijat detaliile?
Acum un punct de vedere referitor la această dilemă care aduce un plus de claritate:
[206,370] “Această contradicţie, care i-a intrigat atât pe savanţi cât şi pe teologi deopotrivă, dispare imediat ce observăm că textele biblice sunt de fapt condensări ale textelor sumeriene. Acestea ne informează că după ce a încercat să creeze un muncitor primitiv prin încrucişarea oamenilor-maimuţă cu diferite animale, nefilimii (o populaţie venită de pe altă planetă n.a.) au decis că singurul hibrid ce ar sluji interesele lor este cel dintre oamenii-maimuţă şi nefilimii înşişi. După o serie de experimente nereuşite, un model Adapa/Adam a reuşit. La început a fost deci un singur Adam…. Textele mesopotamiene ne oferă o relatare completă a evenimentelor care au condus la facerea şi multiplicarea lui Adam.”
De ce nu sunt date cunoaşterii textele sumeriene? S-ar produce o revoluţie pe lângă care lansarea automobilului cu combustibil apos ar fi ca greva somnului de după amiază la o grădiniţă de copii.
[206,366] “Dacă Vechiul Testament oferă foarte puţine indicii, textele mesopotamiene sunt foarte explicite în acest subiect. Nu numai că specifică faptul că sângele era necesar amestecului din care a fost creat omul, ci menţionează şi faptul că acesta trebuia neapărat să fie sânge de zeu, sânge divin. Când zeii s-au decis să facă omul, conducătorul lor a spus: Sânge voi da, ce dă oaselor viaţă. Sugerând ca acesta să fie luat de la un zeu anume, Primitivii să fie făuriţi, după modelul lui, a spus Ea, alegând zeul:
Din sângele lui, ei au făcut omenirea;
La muncă apoi au pus-o, ca zeii să se odihnească…
A fost o lucrare ce mintea omului, puţină,
Nu poate să o înţeleagă.”
În privinţa potopului, Biblia ne oferă o poveste cu destule incoerenţe şi insuficiente motivaţii. Având acces la textele sumeriene Zecharia Sitchin are o explicaţie intuită şi de alţi cercetători [170,(189)]:
[206,397] “Serioasele dubii privind veridicitatea acestei poveşti dispar imediat ce realizăm că ea nu este decât o versiune uşor modificată a uneia sumeriene, mult anterioare. Ca şi celelalte cazuri pe care le-am arătat mai înainte, Biblia monoteistă comprimă într-un singur zeu rolurile jucate de mai mulţi zei, nu totdeauna aflaţi în acord.”
Singura diferenţă dintre plăcuţele sumeriene ce povestesc despre necunoscutul Uta-Napiştim, eroul ce a supravieţuit potopului şi biblicul Noe este doar că ultimul, cu nume monosilabic, a fost intens mediatizat asigurându-i-se prioritatea la premiul Nobel pentru navigaţie.
Înşăşi termenii “denunţă în mod provocator” o legătură de netăgăduit, între Babel (Babili) însemnând Poarta Zeilor [206,162] şi Biblie (Bible), chiar dacă discuţiile pe acest subiect nu capătă amploarea cuvenită.
[206,223] “Printre textele descoperite în biblioteca lui Asurbanipal se află unul care relatează povestea creaţiei, nu foarte diferit de Geneza din Vechiul Testament. Tăbliţele sparte adunate laolaltă şi publicate prima dată de George Smith, în 1876 – Geneza caldeeană – demonstrează în mod clar că a existat un text acadian, scris în vechiul dialect babilonian, care relatează cum un anumit zeu a creat Cerul şi Pământul şi tot ce se afla pe acesta, inclusiv omul. Există acum o întregă literatură dedicată comparării textelor mesopotamiene cu Biblia. Opera zeului creator s-a realizat, dacă nu în şase zile ca în Biblie, totuşi de-a lungul a şase tăbliţe. Identic cu ziua a şaptea în care Dumnezeu s-a odihnit şi s-a bucurat de lucrarea sa, epopeea mesopotamiană dedică cea de a şaptea tăbliţă lăudării zeului şi creaţii sale. Din această cauză istoricul L.W. King şi-a intitulat studiul său despre acest subiect The Seven Tablets of Creation (Cele şapte tăbliţe ale creaţiei). Numit astăzi Epopeea Creaţiei textul era cunoscut în antichitate după cuvintele cu care începea: Enuma eliş (Când în înălţimi). Povestea biblică a creaţiei începe cu facerea Cerului şi a Pământului; povestea mesopotamiană este o adevarată cosmogonie şi tratează şi despre evenimente de dinainte de acestea, ducându-ne chiar la începutul timpului:
Enuma eliş la nabu şamamu
Şaplitu ammatum şuma la zacrat…
Pe când în înalţimi Cerul nu fusese încă numit
Şi dedesubt, pământul tare nu fusese încă chemat…”
O altă similitudine se poate depista între Primul Iov identificat de Samuel Kramer în Istoria începe în Sumer din descifrarea unor plăcuţe de lut aflate în muzeul de Antichităţi din Istanbul şi personajul biblic Iov atât de cunoscut, dar greu de integrat în context [206,59].

HAMMURABI – rege babilonian, şi-a pus codul de legi pe care le-a primit din mâna zeului, pe o stelă funerară [206,131]. La fel şi Moise a fost prezentat ca primind cele zece porunci din mâna zeului YHWH.
Legile date de UTU/ŞAMAŞ prefigurează recomandările din Predica de pe Munte din Noul Testament, dar mare păcat că nu se indică şi sursa documentară:
[206,131] “Să nu faci rău potrivnicului tău-
La rău tu să răspunzi cu bine.
Şi lasă zeii să pedepsească pe duşmanul tău…
Să nu-ţi laşi inima la rău să se deschidă…
Şi celui care o mână îţi întinde
Mâncare să mănânce şi vin să bea tu dă-i…
Ajută pe oricine şi numai bine fă.”
Arta reutilizării textelor culminează cu episodul dat uitării al naşterii lui Sargon, regele mesopotamian ce a trăit la anul 2400 î.Ch., episod reatribuit prin Biblie lui Moise, cu beneficiul unei intense mediatizări evanghelice:
[183,320] “Un text cunoscut ca legenda lui Sargon îi consemnează, cu propriile lui cuvinte, straniul trecut personal:
Sargon, viteaz rege din Agade, sunt.
Mama mea a fost mare preoteasă; tatăl nu mi l-am cunoscut(…).
Mama mea, mare preoteasă, care m-a procreat,
în secret m-a adus pe lume.
M-a pus în coş de papură, cu catran a lipit capacul.
M-a aruncat în râu; nu m-am scufundat.
Râul m-a purtat pe ape, m-a dus la Akki, cel ce irigă,
Akki, cel ce irigă, m-a ridicat când a scos apă;
Akki, cel ce irigă, ca pe fiul lui m-a luat şi m-a crescut.
Akki, cel ce irigă, grădinar al său m-a numit.
Această poveste, asemănătoare cu cea a lui Moise (scrisă cu peste o mie de ani înaintea vremurilor lui Moise!) răspunde în continuare la întrebarea cea mai evidentă: cum a putut un om cu tată necunoscut, un simplu grădinar, să devină un mare rege?”
Cred că pe noi trebuie să ne preocupe mai puţin reuşita lui Sargon, care indiferent de originea lui socială, nu a trecut prin istorie neobservat, ci mai mult cum s-a transformat această legendă într-un pasaj biblic, atribuit lui Moise:
EXOD (2,1) “Un om din casa lui Levi luase de nevastă pe o fată a lui Levi. Femeia aceasta a rămas însărcinată, şi a născut un fiu. A văzut că este frumos, şi l-a ascuns trei luni. Ne mai putând să-l ascundă, a luat un coşuleţ de papură, pe care l-a uns cu lut şi cu smoală; a pus copilul în el, şi l-a aşezat între trestii, pe malul râului. Sora copilului pândea la o depărtare oarecare, ca să vadă ce are să i se întîmple. Fata lui Faraon s-a pogorît la râu, să se scalde; şi fetele cari o însoţeau se plimbau pe marginea râului. Ea a zărit coşuleţul în mijlocul trestiilor, şi a trimes pe roaba ei să-l ia. L-a deschis şi a văzut copilul: era un băietaş care plângea. I-a fost milă de el, şi a zis: Este un copil de al evreilor! Atunci sora copilului a zis fetei lui Faraon: Să mă duc să-ţi chem o doică dintre femeile Evreilor, ca să-ţi alăpteze copilul? Du-te, i-a răspuns fata lui Faraon. Şi fata s-a dus şi a chemat pe mama copilului. Fata lui Faraon i-a zis: Ia copilul acesta, alăptează-mi-l, şi îti voi plăti. Femeia a luat copilul, şi l-a alăptat. Copilul a crescut, şi ea l-a adus fetei lui Faraon; şi el i-a fost fiu. I-a pus numele Moise (Scos); căci, a zis ea, l-am scos din ape.”
Să fie oare un plagiat irezistibil sau pur şi simplu o reţetă sigură de succes?
De ce nu sunt date cunoaşterii manuscrisele de la Marea Moartă [150,(28)]? De ce nu este dată cunoaşterii cronica dacică apocrifă pe plăci de aur şi apoi de plumb găsită la Sinaia [190,(211)]? Avem încă nevoie de cunoaştere şi de multă recunoaştere.
Marele zeu ANU, şeful suprem al geneticienilor-îngeri, minte supremă şi generoasă, conştient de forţa echipei sale, nu contenea să o laude şi să o respecte. Nu vorbea niciodată la singular, folosea doar pluralul, pluralul de autor. În ebraică, sumerianul ANU se traduce tot prin NOI [247,153]. Biblia, dar mai ales Coranul, uzează abundent de divinul plural de autor NOI.
(Geneza 3,22) “Domnul Dumnezeu a zis: Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el, şi să trăiască în veci.”
(4,LXXVII, 16) “Oare nu i-am nimicit Noi pe cei dinainte? Acum lăsăm să urmeze pe cei de apoi. Aşa facem Noi cu păcătoşii. Vai în ziua aceea de cei ce învinuiesc de minciună! Oare nu v-am făcut Noi din apă lepădată şi am adus-o într-un statornic până la un termen anumit? Şi Noi putem, frumos putem!”
Obiceiul pluralului de autor, derivat din modestia supremului în faţa înfimului, a dăinuit autoritar până mai ieri, când un autor de geniu autohton s-a trezit din beţia succesului, cu maneta în persoana întâia singular.

O emisiune de excepţie anunţă o descoperire epocală. Un manuscris senzaţional, descoperit din întâmplate în inepuizabilul Egipt, stă să răstoarne lumea creştină şi să redea boilor locul cuvenit, înaintea carului. Un egiptean iniţiat în valoarea inestimabilă a vechilor manuscrise, descoperă unul într-o peşteră, bine protejat într-o casetă de piatră. Într-o stare foarte bună, îl întoarce pe toate parţile, îl răsfoieşte, apoi îl scoate la piaţă.

Oricât ar fi de subtil şi bine gândit un demers, dacă prin natura lui este o uneltire, o forţă şi mai mare îl înfrânge şi îl anihilează. Aşa s-a întâmplat şi cu acestă mare descoperire. Mediatizată cu tam tam, pe un canal de televiziune care până nu de mult se ocupa cu geografia, întâmplător îşi dezvăluie astfel aspiraţia. Visând la geografia de perspectivă a planetei autorii vor să şi-o apropie dizolvând-o în istorie, istoria în religie şi religia în simţăminte. Oamenii au rămas şi sunt dependenţi de sentimentele lor, deci pot fi mult mai convenabil manipulaţi pe această cale. Dar forţa aceea misterioasă care întotdeauna produce efectele nescontate de nici o minte omenească sau diavolească, a ieşit din nou în evidenţă. Consecinţele au fost exact contrarii.
Anunţată pe toate canalele de media, emisiunea îşi trădează înalta menire. Nici un eveniment omenesc nu beneficiază de o aşa propagandă decât dacă are o înaltă menire. Numai că factori ce rămân întotdeauna subtili în atare situaţii, găsesc forţa să răstoarne socoteala de acasă. Târgul are regulile lui scrise, dar are şi reguli nescrise încă de nimeni. Bine gândită, ora de difuzare aleasă este ora la care subconştientul înghite pe nemestecate tot ce i se serveşte, ora la care bunicii îşi scriu basmele în minţile virgine ale nepotilor, adică ora culcării. Povestea este însă complicată, cu prea multe detalii, se doreşte irefutabilă, doar că perfecţiunea nu se construieşte de autori, ea există sau nu. Mintea înceţoşată de oboseală o simte amestecată, cere detalii, vrea clarificări. Clarificările se caută pe altă lungime de undă la alte ore, când oamenii sunt prinşi în turbionul vieţii, se găsesc şi mai mult încurcă. Cine vede seara nu prinde reluarea de dimineaţă, şi invers. Mintea cere înainte detalii şi clarificări şi atunci cărţi care până la eveniment nu fuseseră luate în seamă, sunt acum căutate cu înfrigurare şi luate cu asediu. Efectul de biliard se manifestă în toată măreţia.
Aceste cărţi, nemediatizate de nimeni, nu au fost scrise cu gândul la marele efect planetar, sunt lucrări modeste, sincere, fără avantajul gândit şi subtil al lecturii la ora de culcare. Ele se pot citi şi reciti oriunde şi de oricâte ori doreşte cititorul, nu îşi schimbă nici culoarea, nici învelişul, nici sensurile. Ele cuprind povestea aşa cum a fost scrisă dinainte de a i se descoperi veleităţile geografice. În plus cartea nu te întrerupe din opt în opt minute pentru plictisitoarea cortină publicitară de care nimeni nu mai poate scăpa, fiindcă reprezintă tributul cuvenit sponsorului, care trebuie acum purtat pe umeri, de vreme ce are bani să arunce cu ei în sus. Apropo, care sponsor? Nimeni nu îşi mai pune această întrebare fiindcă dacă ar scăpa-o cineva, răspunsurile l-ar umple de ridicol. Cum care sponsor, băcanul, pantofarul, frizerul, măcelarul – deci aproapele nostru.
[248,80] ” Eu îl rugai pe Petru să ceară iertare pentru mine pe lângă Iisus, având de vorbit cu unul, cu altul şi trebuind să veghez la întreţinerea tuturor. Iisus , care se afla în spatele lui Petru îmi răspunse el însuşi: Ceea ce ai de făcut Iuda, fă repede. Şi plecai liniştit. Eram mâhnit că Iisus se împotrivise să pună mâna pe tot ce se putea pune mâna şi să-l fi detronat pe Irod, ceea ce ne-ar fi adus noi aliaţi şi ar fi micşorat mult ostilitatea celorlalţi. Iisus nu se pricepea la arme, la puterea lor şi la posibilităţile unei trupe bine instruite. Se credea atat de persecutat că predica neîncetat despre moartea lui foarte apropiată.”
Povestea telegenizată are toate luminile şi umbrele necesare. Are o prefaţă preambul clarificator-încurcătoare, are actori documentarişti care îţi turuie o noapte fără să bâlbâie o silabă. Are acţiunea modulată, la secundă, să înghită calupurile de flaşnetă ale publicităţii aducătoare de cumpărători. Are antiplictisul bine gândit al alternanţei, de la anostul maculaturii mototolite, ca să devină mai interesantă, la zvâcnirea tainicelor limuzinelor de vis. Povestea curge, te împresoară, dar îţi lasă şi răgazurile să te dezmeticeşti, să te speli pe dinţi, să-ţi faci duşul de seară, cu care trimiţi la rigolă mizeriile zilei, pe care le vei reprimi mâine, fiindcă şi mâine urmează o zi.
Gândită să clarifice într-o oră, tot ce omenirea nu a înţeles în două milenii povestea reabilitării lui Iuda este toarsă pentru orice minte mai mult sau mai puţin deprinsă cu speculaţia şi cu subtilul. Uite, s-a întâmplat aşa şi aşa, din cauza asta au urmat nişte consecinţe nedorite, pentru a rade consecinţele şi a reconcilia vă spunem adevărata poveste, iar voi veţi renunţa la ce aţi aflat până acum. Aţi avut nişte surse false, adevăratele surse au fost descoperite abia acum. Textele sunt abia acum titrate corect şi în cunoştinţă de cauză, pentru că abia acum ştiinţa s-a copt, şi noi doi fără falsă modestie şi fără infatuare, suntem cei mai buni cunoscători de coptă, în viaţă. Nimeni nu ne poate contrazice.
Unde sunt sursele acestea aducătoare de confuzie şi nedreptate? Unde să fie în Biblie! Biblia prezintă personalitatea lui Iuda în 18 locuri. Dar sunt multe şi însemnate inadvertenţele depistate, de ce nu l-ar privi şi pe Iuda unele dintre ele?
(Matei 10,1) “Apoi Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi, şi le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate, şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă. Iată numele celor doisprezece apostoli: Cel dintâi, Simon, zis Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacov, fiul lui Zebedei, şi Ioan, fratele lui; Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vamesul; Iacov, fiul lui Alfeu, şi Levi, zis şi Tadeu; Simon Cananitul, şi Iuda Iscarioteanul, cel care a vândut pe Isus.”
(Matei 26,14) “Atunci unul din cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, s-a dus la preoţii cei mai de seamă, şi le-a zis: Ce vreţi să-mi daţi, şi-L voi da în mânile voastre? Ei i-au cântărit treizeci de arginţi. Din clipa aceea, Iuda căuta un prilej nimerit, ca să dea pe Isus în mânile lor.”
(Matei 26,48) “Vânzătorul le dăduse semnul acesta: Pe care-l voi săruta eu, acela este; să puneţi mâna pe el! Îndată, Iuda s-a apropiat de Isus, şi I-a zis: Plecăciune, Învăţătorule!” Şi L-a sărutat.”
(Matei 27,3) ” Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit la moarte, s-a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginţi, i-a dat preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor, şi a zis: Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat.” Ce ne pasă nouă?” i-au răspuns ei. Treaba ta. Iuda a aruncat arginţii în Templu, şi s-a dus de s-a spânzurat (nu înainte de a scrie mai multe texte lămuritoare n.a.). Preoţii cei mai de seamă au strâns arginţii, şi au zis: Nu este îngăduit să-i punem în vistieria Templului, fiindcă sunt preţ de sânge. Şi după ce s-au sfătuit, au cumpărat cu banii aceia ţarina olarului, ca loc pentru îngroparea străinilor.”
Dar Biblia e documentul sacru, de referinţă, miliarde de oameni o ţin la căpătâi! Nu mai contează, nimeni nu e perfect oriunde se poate cuibări un por de minciună prin care să pătrundă filonul denaturării. Sursele folosite în reabilitarea lui Iuda sunt infailibile, au o istorie de două milenii din care ultimii treizeci de ani, sunt prezentaţi minut cu minut. Oricine poate să calculeze câte minute sunt în treizeci de ani. Dacă veţi întreba de ce doar treizeci de ani din două mii, răspunsul e încorporat chiar în legendă. Pentru că Iuda a primit treizeci de arginţi. Dacă ar fi fost plătit, cum merita, cu două mii de arginţi, s-ar fi prezentat detalii pentru două mii de ani. Dar aşa, cât s-a plătit, atât s-a prezentat!
Pe bună dreptate nimeni nu poate contesta. Asta este Biblia, un tezaur, o carte de autori necunoscuţi care nu pot fi făcuţi răspunzători, nici pentru ce au scris, nici pentru ce nu au scris, nici de ce nu au comunicat sursele folosite. Un adevărat tezaur, dar un tezaur fără bibliografie. Acest criteriu ar trebui atunci aplicat tuturor textelor sacre. Un episod încă recent a vizat dintr-un unghi caricatural personalitatea lui Mahomed. Evident că vor urma şi altele, acum e rândul lui Isus. Când se vor găsi suficiente sponsorizări se va continua. Există traducători pentru toate limbile. Mai puţin pentru sumeriană.
[160,(75)] “Deveniţi în trei sãptãmâni stãpâni peste Bagdad, soldaţii americani l-au alungat pe Saddam care disperat şi dispãrut a abandonat atunci singura armã de nimicire în masã pe care o avea: populaţia. Bine instruitã, ca un nor de lãcuste, în câteva zile arma şi-a dovedit pe deplin eficacitatea. Totul a fost devastat, tranşat şi furat: magazine, şcoli, spitale, ambasade, muzee, biblioteci, hoteluri, autoturisme, palate. O singurã excepţie: Ministerul Petrolului şi al tuturor derivatelor acestuia, care era securizat cu vigilenţã de aceeaşi soldaţi, altfel complet necunoscãtori în ale vidului de putere ce apãruse ca din senin. Faimosul Muzeu Naţional de Istorie al Iraqului era de mult pe lista indezirabililor [150,(28)]. Aici erau pãstrate colecţii de artã aparţinând culturilor babiloniene, asiriene, sumeriene, mesopotamiene, texte islamice, obiecte de cult. Într-un cuvânt o civilizaţie de peste 7000 de ani, trebuia sã piarã fiindcã YHWH a fãcut lumea abia acum 6000 de ani [129,99]. Cât despre nepreţuitele exponate, cele ce au scãpat întregi, vor putea fi cumpãrate de colecţionari profesionişti, la preţul de relicve contra hranã.”

“Cine a fost Iuda Iscarioteanul? Conform Bibliei el este apostolul care l-a trădat pe Isus. Fără el răstignirea ar fi putut să nu aibe loc. (Ca şi cum odată identificat şi prins, nimic nu ar mai fi fost de hotarît. Isus, ca un bun fiu al lui Dumnezeu, a avut însă grijă să le indice şi celorlalte personaje din casting ce are fiecare de făcut. Mai greu a fost cu loteria Barabas contra Isus, care ar trebui la rândul ei, dovedită ca prima manipulare în masă, a rezultatului adevărat în alegerile libere desfăşurate prin vot gălăgios – n.a.) Deşi detaliile vieţii sale (referitor la Iuda n.a.) sunt neclare, rolul sau în istorie este clar. Lumea se gândeşte astazi la Iuda ca la trădătorul lui Isus, ca la un trădător al cauzei. (Este considerat avar şi hoţ pentru că se ocupa cu intendenţa grupului, în contextul în care era unanim acceptat, că oricine umblă cu miere se murdăreşte până la coate, pentru a se putea apoi linge liniştit:
(1,Corinteni 9,7) ” Cine merge la război pe cheltuiala sa? Cine sădeşte o vie, şi nu mănâncă din rodul ei? Cine paşte o turmă, şi nu mănâncă din laptele turmei? Lucrurile acestea le spun după felul oamenilor? Nu le spune şi Legea? În adevăr, în Legea lui Moise este scris: Să nu legi gura boului care treieră grâul! Pe boi îi are în vedere Dumnezeu aici? Sau vorbeşte El înadins pentru noi? Da, pentru noi a fost scris astfel; căci cine ară, trebuie să are cu nădejde, şi cine treieră grâul, trebuie să-l treiere cu nădejdea că va avea parte de el.” – n.a.)
Pentru că şi-a trădat învăţătorul Iuda a fost damnat pe vecie. (Lucru absolut nedrept numai dacă omitem martiriul şi răstignirea lui Isus. Şi de ce am lua în consideraţie un lucru devenit notoriu, mult mai atrăgătoare şi aducătoare de profit s-ar putea dovedi ipoteza inedită contrară – n.a.)
“Isus Cristos şi apostolii lui au fost evrei practicanţi. Din acest motiv, în timp, faptele lui Iuda au devenit un pretext pentru antisemitism. În mod tradiţional pentru creştini Iuda a fost asociat cu evreii nu doar din cauza numelui şi a caracteristicilor lui devenite stereotipuri pentru evreii din Evul Mediu. Aceştia erau priviţi ca trădători, avari, ucigaşi. Această ilustrare a lui Iuda (pe fundal apare portretul lui Hitler şi coloane de detinuţi evrei în lagărele de exterminare naziste) a condus la groaznice acte de antisemitism. ”
“Numărul oamenilor cunoscători de coptă care ar putea crea un asemenea document nu este mai mare de 4-5. Noi suntem doi dintre ei (Asistenţa râde din off ca o coloana gingle de serial). Cine ar putea crea un asemenea document ar trebui să cunoască copta mai bine decât noi. Nu-i aşa? Şi nu există nimeni care să ştie copta mai bine decât noi. (Râde numai vorbitorul!)

Inutil efort, inutilă tevatură. Cine ar putea susţine că nu Domnul, sau în numele său, Fiul Domnului sau în absenţa sa, Diavolul, ar conduce viaţa şi faptele oamenilor? Sau dacă susţine cineva acest lucru, nu se poate califica decât ca o rătăcire subiectivă, de o clipă, neînsemnată şi repede îndreptată la prima rugăciune prilejuită de un necaz, o boală, un eşec. Fiecare fiinţă omenească căutătoare a adevărului suprem are unghiul său de incidenţă prin care îşi primeşte raţia. Absolutul nu există decât în sursă, noi trebuie să ne mulţumim cu unda sa care ne atinge şi ne pune în rezonanţă.
Şi pentru că nimic omenesc nu ne e străin şi toţi am auzit de libertatea arbitrariului fiecare rezonează cu ce crede de cuvinţă.
O vorbă străveche insuficient cercetată atribuie conjuncturii rolul decisiv: “Nu e pentru cine se pregăteşte ci pentru cine se nimereşte.” Un detaliu în plus găsim în:
(1Corinteni 9,10) “Da, pentru noi a fost scris astfel; căci cine ară, trebuie să are cu nădejde, şi cine treieră grâul, trebuie să-l treiere cu nădejdea că va avea parte de el. Dacă am sămănat printre voi bunurile duhovniceşti, mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice? Dacă se bucură alţii de acest drept asupra voastră, nu ni se cade cu mult mai mult nouă? Dar noi nu ne-am folosit de dreptul acesta; ci răbdăm totul, ca să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos.”
Pledoaria pentru Iuda este admirabilă, este întocmită după toate regulile jocului. Documentată, echilibrată, concisă, într-un cuvânt realizată în maniera cea mai profesionistă. Conţine toate sugestiile necesare şi o concluzie care vine cu sinceritate: atitudinea popoarelor faţă de actul lui Iuda a adus grave prejudicii evreilor. Reabilitarea lui Iuda ar modifica situaţia existentă. Riscurile infime: reputaţia lui Iuda contra reputaţiei specialiştilor implicaţi!
Miza asumată este însă mult prea mare pentru nişte muritori aspiranţi la nemurire. Reabilitarea lui Iuda vizează compromiterea lui Isus. Trudă în vânt. Fără contexul complet viciat de precedentele şi prea abundentele încercări de dezbinare religioasă şi blasfemie, ar fi fost o simplă discuţie, pe când aşa graţie contextului, ni se dezvăluie ca un aranjament minuţios cântărit. Învăluitori şi dezvăluitori, înodători şi deznodători, încărcători şi descărcători, legători şi dezlegători, încurcători şi descurcători, toţi într-o suflarea îşi dau mâna într-o uneltire amplă menită să-i mântuiască pe fiecare în parte şi pe toţi în ansamblu [170,193]. Pentru că Universul asigură tuturor loc să trudească.
Acolo unde sugestia nu străpunge, cuvântul este a doua şansă. Ca orice regizor iscusit Isus Hristos şi-a condus întreaga echipă, cu gândul, cu vorba, cu pilda, cu tămăduiri miraculoase, cu previziunile înţelese şi neînţelese. Dar şi El acţiona pentru împlinirea scripturilor, executând o partitură program care îi fusese prezentată la primirea misiunii.
[4,III,48] “Dumnezeu zise: o, Isuse, voi sa te las să mori şi să te ridic la mine şi să te mântuiesc de cei necredincioşi, iar pe cei ce ţi-au urmat voi să-i pun peste cei necredincioşi până la ziua învierii, atunci vă veţi întoarce la Mine, iar eu voi judeca certele între voi.”
Transmisă generaţie după generaţie, misiunea lui Isus fusese deci de domeniul public, de vreme ce răzbate prin timpuri până la detalii. Doar vânturile şi uitarea o puteau fărâmiţa sau şterge.
(Zaharia 11,12) “Eu le-am zis: Dacă găsiţi cu cale, daţi-Mi plata; dacă nu, nu. Mi-o daţi! Şi Mi-au cântărit, ca plată, trei zeci de arginţi. Dar Domnul Mi-a zis: Aruncă olarului preţul acesta scump, cu care M-au preţuit! Şi am luat cei treizeci de arginţi, şi i-am aruncat în casa Domnului, pentru olar. Apoi Mi-am rupt la doilea toiag Legământ, ca să rup frăţia dintre Iuda şi Israel. Domnul mi-a zis: Ia şi uneltele unui păstor nebun!”
După 10 secole primim o sinteză de un paragraf:
(Matei 27,1) “Când s-a făcut ziuă, toţi preoţii cei mai de seamă şi bătrânii norodului au ţinut sfat împotriva lui Isus, ca să-L omoare. După ce L-au legat, L-au dus şi L-au dat în mâna dregătorului Pilat din Pont. Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit la moarte, s-a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginţi, i-a dat preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor, şi a zis: Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat. Ce ne pasă nouă? i-au răspuns ei. Treaba ta. Iuda a aruncat arginţii în Templu, şi s-a dus de s-a spânzurat. Preoţii cei mai de seamă au strâns arginţii, şi au zis: Nu este îngăduit să-i punem în vistieria Templului, fiindcă sunt preţ de sânge. Şi după ce s-au sfătuit, au cumpărat cu banii aceia ţarina olarului, ca loc pentru îngroparea străinilor. Iată de ce ţarina aceea a fost numită până în ziua de azi: ţarina sângelui. Atunci s-a împlinit ce fusese vestit prin proorocul Ieremia, care zice: Au luat cei treizeci de arginţi, preţul celui preţuit, pe care l-au preţuit unii din fiii lui Israel; şi i-au dat pe ţarina olarului, după cum îmi poruncise Domnul.”
Iuda avea să devină un personaj hulit, controversa e de dată recentă. Orice amănunt poate deveni prilej de dispută. Un alt Iuda, rob al lui Isus Hristos şi frate al apostolului Iacov formulează din start un avertisment:
(Epistola lui Iuda 4) “Căci s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru, şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn Isus Hristos.”
Apoi detaliază:
(Epistola lui Iuda 14) “Şi pentru ei a proorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi să încredinţeze pe toti cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe cari le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe cari le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi. Ei sunt nişte cârtitori, nemulţumiţi cu soarta lor; trăiesc după poftele lor; gura le este plină de vorbe trufaşe, şi slăvesc pe oameni pentru câştig. Dar voi, prea iubitilor, aduceţi-vă aminte de vorbele vestite mai dinainte de apostolii Domnului nostru Isus Hristos. Cum vă spuneau că în vremurile din urmă vor fi batjocoritori, cari vor trăi după poftele lor nelegiuite. Ei sunt aceia care dau naştere la dezbinări, oameni supuşi poftelor firii, cari n-au Duhul.”

Uneori, ajunşi la temelia lucrurilor, ne cuprinde îndoiala. Şi principiul cel mai înalt atât de necesar spiritului întreprinzător, liberul arbitru, ne pune în faţa unei dileme neaşteptate. Mai ţinem cont de sfintele scripturi adunate între coperţile Bibliei sau purcedem la remanierea lor?

Isus a înviat după trei zile, nimeni nu îi poate nega şi lui Iuda dreptul la inviere. Dacă invierea sa are loc după două milenii nu înseamnaă decât că a păcătuit grav, dar şi el are dreptul la iertare, ca orice păcătos. Un analist român a întrezărit desfăşurarea evenimentelor, într-un ansamblu religios politico-social extins, exact la două mii de ani de la naşterea lui Isus Cristos:
[249. INVIEREA LUI IUDA, Radu Theodoru, Ed. Miracol, Bucureşti, 2000].
Alt cunoscut cercetător român, Constantin N. Bărbulescu, a găsit pe plăcuţele presumeriene de la Tărtăria, o interpretare de toţi căutată a sfintei treimi:
ANU, ENKI, ENLIL.
[http://www.nouaromanie.ro/redescoperirea%20romaniei_files/TARTARIA prima%20resedinta.htm]
Cercul se strânge. In numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh, amin.