LIBRIA

(Ioan 1,1) “La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.”

“La început era cuvântul” este o expresie de acum clasică, şi a fost cât se poate de sugestivă aproape două milenii. Exact atât cât a trebuit pentru ca oamenii să distingă periferia universului lor de viaţă, alături de numeroasele celelalte universuri limitrofe [200,(311)].
Cuvântul este iniţiatorul, punctul de intrare al energiilor creatoare pe care omul le-a perceput prima dată. Porunca de a face sau de a desface a venit dintotdeauna de la conducător pe cale orală, şi supuşii au trecut la executarea ei, în limitele şi cu aproximaţia generată de limbaj.
Venit din neant pe unde nevăzute, cuvântul a indus iluzia începutului şi a făcut epocă în auditoriu. Aşadar cei cu simţul auzului precar sau inexistent sunt meniţi să rămână în continuare defazaţi, aşa cum nevăzătorii nu se pot starta la apariţia zorilor.
Cuvântul nu este în nici o situaţie declanşatorul procesului pe care îl reprezintă, deoarece nu este decât o continuare de cele mai multe ori depreciată a ideii pe care o transportă. Rareori şi cu multă migală cuvintele bine meşteşugite şi potrivite se ridică la nivelul ideii pe care se ambiţionează să o propage.
Ideea, una singură şi oricât de clară şi pragmatică ar fi, transpusă în cuvinte este recepţionată de auditoriu într-o neaşteptat de mare varietate de nuanţe.
Devierea, împuţinarea sau distorsiunea sensurilor în procesul comunicării este la fel de normală ca refracţia sau difracţia razei de lumină la trecerea dintr-un mediu în altul, fiind în fapt echivalenţa sonoră a difracţiei optice. Interesant, dar fără a se preciza că e o chestiune de fizica luminii, citim în continuare:
(Ioan 1,7) “El (cuvântul n.a.) a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină. Adevărata Lumină este aceea care venind în lume luminează pe orice om.”

În domeniul creativ artistic, liric, chiar tehnic, ideea autorului rămâne un simplu punct de pornire în faţa multitudinii de interpretări, la care va fi supusă de mulţimea de critici, analişti, confraţi, public, după ce este transpusă în cuvinte. Iniţiatorul artist rămâne în urmă, în modestie şi perplexitate, uimit el însuşi de emulaţia declanşată.
Fenomenul are deplină echivalenţă în optică sau acustică fiindcă discutăm tot de unde. În faţa fiecărui obstacol întâlnit, raza de lumină se difractă şi pentru că nu îl poate penetra îl ocoleşte şi îşi redistribuie forţa pe direcţii diferite. La fel păţeşte şi ideea. Spartă, fărâmiţată, dărăcită, periată, despletită şi reîmpletită, selectată şi rafinată este translatată în mediu acustic prin cuvinte. Cuvântul nu are primordialitate, este doar un derivat sonor. Fiecare receptor al gândului autorului rezonează în felul său şi îl traduce în cuvinte în fel şi chip.
Cuvântul are însă forţă de impact şi puterea loviturii este cu atât mai mare cu cât mediul e mai nepregătit, să-l primească. Într-un fel primeşti o informaţie când citeşti mailul pentru prima dată. Apoi nuanţele se conturează diferit dacă eşti de specialitate, nu eşti iniţiat în problemă, mai ai informaţii conexe, ai un anume interes sau atitudine personală. La reluarea lecturii descoperi faţete nebănuite sau disimulate din grabă sau cu intenţie în transcrierea textului.
Luat şi privit ca tronson, adică scos din contextul de continuum al câmpului info-energetic, detaşat de legătura sa cu ideea pe care trebuie să o comunice, cuvântul îşi poate pierde uşor sensul, poate devia de la cel iniţial, sau chiar devine punct de origine. Efectul devastator avut asupra comunicării, spargerea limbii vorbite după legendara cădere a Turnului Babilonului a fost imediat încredinţat unui nou cuvânt – babilonie.
O altă dovadă este chiar multitudinea de interpretări filosofale pe care a declanşat-o de-a lungul timpului citatul extras din apostolul Ioan. Adăugând celor spuse de text, că gândul este modelul primordial pe care cuvântul nu face decât să-l transfere dintr-un mediu în altul sau în cazul nostru de la creator la fiinţa creată, cuvântul îşi reprimeşte locul cuvenit: etapă de o clipă în continuumul info-energetic. Forţa creatoare o generează şi o susţine gândul, şi tot el o transpune în cuvintele rostite pentru comunicare până la înfăptuire.
Acurateţea operaţiunii poate lăsa de dorit şi deci loc pentru interpretări sau improvizaţii. După cum cunoaştem, cele mai multe disonanţe sunt datorate unei demodulări defectuase, incomplete sau deficitare.
In timp, vorbirea s-a diversificat şi s-a perfecţionat. Acelaşi proces l-au urmat şi vorbitorii. Dar dacă vorbirea este încă în luptă pentru a atinge plafonul intangibil al gândului ce se cere exprimat, iar limbile fac eforturi mari să se dezvolte, vorbitorii s-au depăşit de mult pe sine. În zilele noastre puţini sunt vorbitorii care mai au nevoie să fie ghidaţi de puterea călăuzitoare a gândului, oricât de firav ar fi el. Vorbitorul a trecut de partea cealaltă a perfecţiunii, reuşind să vorbească chiar fără a mai avea ceva de spus. Apogeul se atinge la dislexie când deruta e atât de mare încât vrei să spui ceva dar îţi iese pe gură altceva.
Versatilitatea limbajului a devenit atât de mare încât expunerea orală şi-a pierdut credibilitatea uneori râmânându-i doar funcţia onorifică, decorativă a potenţialului în decibeli risipiţi inutil. Din acest punct de vedere scriitorii sunt de preferat vorbitorilor măcar pentru calitatea de a rămâne silenţioşi. Pe drumul lung de la cuvânt la faptă, oratoria s-a compromis prin logoree, practica lipsită de obiectiv, incoerenţă sau incontinenţă.
Handicapul difracţiei verbale în exprimare se constată la apariţia comparaţiei sau a metaforei. Cultivate ca figuri de stil, procedeele încearcă conectarea mediului ideatic la cel sonor în lipsa unor termeni biunivoci, dar şi a telepatiei. Conexiunile se produc cu succes doar dacă ascultătorul sau cititorul de cuvinte cunoaşte ambii termeni ai comparaţiei. Fără echivalenţe unghiul difracţiei poate fi oricât de mare, iar efectul unde dai şi unde crapă, în ambalaj artistic. Exactitatea lasă locul imaginaţiei.
Fenomenul difracţiei verbale ia amploare uneori din preţiozitate, de dragul schilodirii vorbei, pentru ai testa rezistenţa la flexibilitate, la rupere sau la durere, la agregarea sau dezagregarea particulelor. Chinul silabelor se transmite cuvintelor ţinute cu forţa în propoziţii ce nu se aşează în fraze decât în cofraje de scândură bătută în cuie cu măciulie filosofală. Cititorul are sentimentul ca înaintează prin junglă cu maceta în mână, cu praf în ochi, mestecând punctuaţia de nisip, prin stilul câcâit, fără să vadă pe unde merge şi în ce calcă, cu urechile asurzite de zgomotul lemnelor ce îi trosnesc în cap până se fac rumeguş, care în cele din urmă refuzat şi de creier şi de glotă, o ia la vale şi se scurge prin nas. Din când în când cititorul îşi eliberează o mână, o duce la nas, trage aer în piept, îşi calibrează debitul nazal şi suflă cât poate spre a se elibera de secreţiile suculente postmoderniste.
Traducerea dintr-o limbă în alta este o difracţie în masă, cu posibilităţi nelimitate de derapaj de la ideea sau versiunea iniţială. Procedura este folosită ritmic pentru reorientarea artistică, tehnică, ori ideologică a generaţiilor.
Importanţa cuvântului este temporară dar trăinicia sa trebuie să dăinuie până la transformarea în obiect. Întruparea cuvântului, adică materializarea lui continuă de fapt perpetuarea undei în direcţia densificării, adică a scăderii frecvenţei şi a creşterii lungimii de undă, înscriindu-se pe traiectoria arhetipala a expansiunii universului. Parcursul permite creşterea entropiei adică a gradului de dezordine. Modificarea cuvântului pe durata materializării, încălcarea lui, schimbă sau anulează nuanţa sensului vehiculat şi densitatea faptului ce se încheagă. Pe această cale acţiunea se poate reconfigura ori anula, pentru ca in extremis, o idee divină să urmeze metamorfoza până la materializarea unei înfăţişări diabolică.
Pornită de la sursă ca proiect cu o forţă de nestavilit unda se degradează în radiaţie cosmică, raze gama, raze X, decade în lumină, invizibilă şi apoi vizibilă, radar, se transformă în undă radio, undă sonoră, intră în procesul de densificare, capătă consistenţă gazoasă, lichidă, creşte în densitate şi îngheaţă în solide. În calea ideii fiecare om devine un obstacol. Aceeaşi idee iniţială se manifestă într-o infinitate de ipostaze deviate progresiv, difractate sau distorsionate repetat faţă de modelul iniţial. Nu pierde însă dubla caracteristică de corpuscul şi undă, de unde viaţa conservă un comportament dual ca al luminii, ondulatoriu-corpuscular, adică spiritual-material.
În timp gândul se uită, cuvântul se aşterne pe hârtie şi se arhivează, materia se sedimentează, obiectul se modelează creşte apoi se năruie, continuumul infoenergetic a parcurs ciclul de materializare şi îşi începe dematerializarea până la regenerarea ideii într-o simetrie a amintirilor [160,(104)].
Dacă traseul are prea multe necunoscute să ne deplasăm pe cărări bătătorite.
Sămânţa, oul, zigotul. Încorporează proiectul fiinţei şi energia de start. În conexiuni infinite cu universul, proiectul este pus în opera şi condus prin interferenţe de unde. Materialele de construcţie se produc prin captarea energiei din ambient. Enclave şi retorte, vârtejuri şi tornade, trudesc disciplinate. Stele şi galaxii, constelaţii şi pulsari îşi urzesc forţele într-o cooperare zodiacală desăvârşită. Apar planetele, apoi un copac uriaş, o pajişte, un colibri, o felină, o fiinţă omenească, un delfin, un zeu atot puternic! Din zigotul neînsemnat materia erupe ritmic prin explozii succesive de diviziuni celulare. Vagoneţii cu marfă transportă produsele acolo unde le e locul, la ani lumină distanţă. Se construiesc căile de acces, scheletul, comunicaţiile, arterele şi venele, se trasează şi se întăresc hotarele epiteliale. Uzina trudeşte, primeşte şi exportă, construcţia creşte necontenit, totul se derulează sub controlul subtil şi eficient al programului ADN, montajul se extinde. Anii trec şi parcursul e din ce în ce mai lung şi anevoios, dar imperiul galactic şi-a întins hotarele şi acum se consolidează. Apoi îşi face relaţii, leagă prietenii şi alianţe, se cunună şi se înfruntă. Primeşte ofrande şi plăteşte tributuri, duce războaie şi trece prin catastrofe. Expansiunea încetineşte, limitele au fost atinse şi nimeni nu le poate depăşi. Începe recesiunea.
După regulile neştiute ale Macrocosmosului se execută şi montajul desăvârşit la scara împerceptibilă a Microcosmosului. De la celula iniţială a oului până la marginea maturităţii sale, imperiul omenesc creşte la o dimensiune medie de o sută optzeci de centimetri, în douăzeci de ani lumină. Dimpotrivă, impulsul nervos străbate tot parcursul în câteva zecimi de secundă. Relativul absolut poate face ca în raportul dintre universul galactic şi universul trupului omenesc secunda să fie mai mare decât anul lumină.
(Ioan 2,19) “Drept răspuns, Isus le-a zis: Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica. Iudeii au zis: Au trebuit patruzeci şi şase de ani, ca să se zidească Templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile? Dar El le vorbea despre Templul trupului Său.”
La acea dată impunător prin dimensiune şi măreţie templul servea ca etalon metaforic. După două milenii de expansiuni şi decăderi clădite pe truda oamenilor metafora cea mai potrivită a devenit imperiul.

Cuvântul rostit a rămas ancorat şi uitat pe undeva, ca o silabă într-un roman, cărămidă într-o zidire, treaptă infimă în devenirea marii reţele a viului etern fără de început şi fără de sfârşit.
Zadarnic ne căutăm originea şi sprijinul în cuvinte. Ele zboară ca vântul. Atotstăpânitoare e doar Lumina.