LIBRIA

Cunoscut şi definit de milenii, deochiul este cea mai răspândită boală de natură magică. În zilele noastre este calificată drept superstiţie, cu toate atributele ce derivă de aici.
O definiţie exhaustivă a deochiului ne-a lăsat Iordache Golescu (1768-1848). Logofăt al dreptăţii la 1829, Mare-vornic la 1840, boierul cărturar Iordache a fost un pasionat cunoscător al tradiţiilor populare româneşti. Reproducem cu încântare asupra conţinutului tematic dar şi a limbajului vechi de două secole, un fragment găsit într-un foarte interesant studiu al lui Cornel Dan Niculae [158,89].:
“Dăochez, însemnează că vatăm cu ochii, cu vederea, cu uitătura. Adică uitându-mă la oarece, se vatămă acel lucru atât de rău şi pătimeşte atât de mult, încât de este copil sau vreo vită, peşin se îmbolnăveşte şi moare. De este sticlă, crapă, plesneşte. De este vas de pământ se sfărâmă, se sparge. De este casă se prăpădeşte. De este vie, se strică viţa cu totul, de nu mai dă rod. Şi multe asemenea zic pentru dăochiat, încât nu este de crezut; dar se întâmplă de multe ori mari boale, mari vătămături şi mari stricăciuni, mai ales şi mai ales la copii. Şi după cum zic, cel ce are această patimă, când dăoache pe cineva, simte că-l dor ochii, simte o iuţime, o usturime, o arsură la ochi. Are şi mare şi înfocată dragoste şi plăcere către acel lucru ce vede, încât de-ar putea să-l înghită de viu. Dohtoria dăocheatului nu este alta decât, după obiceiul vechi, cel ce dăoache vreun copil, să scuipe asupra copilului de trei ori sau să dea semn de la el însuşi şi cu acel semn să-l afume pe copil. Cel ce nu voieşte să se dăoache, scuipă de trei ori în sânul său. Ca să nu se dăoache copiii, obişnuiesc doicile de atârnă la capul lor usturoiu sau un semn de postav roşu, sau vreun ban mare de argint, de aur, sau scule frumoase, care se zic semne de dăocheat, ca, uitându-se cel ce dăoache la copil, să vadă mai întâi acele semne. Şi, aşa mergând vederea, uitătura întâiu la acele semne, se risipeşte pe acolo veninul dăochiului şi scapă copilul. Iar usturoiul în adevăr este dohtorie împotriva dăocheatului, că iuţimea lui biruieşte iuţimea ochilor înveninaţi a celui dăochietor.”
Tradiţia locală defineşte deochiul ca fiind provocat printr-o simplă privire sau vorbă. Evident că ambele şi privirea şi vorba, cu un suport energetic fondat pe admiraţie împinsă la invidie sau laudă falsă izvorâtă din ură.
Energetica deochiului este pusă de Lazarev în dependenţă cu aroganţa sau mândria subiectului deocheat, frumuseţea şi inteligenţa copiilor sau adolescenţilor. De aceea el recomandă înjosirea personajului prin mijloace formale, inofensive, menite doar să-i diminueze mândria. Mijlocul cel mai uzual şi cel mai eficace de a jigni pe cineva este să-l scuipi. Unul dintre remediile preventive recunoscute ale deochiului, păstrat cum se vede printr-o tradiţie generală, este scuipatul în sân, ca măsură de protecţie sau autoprotecţie: Ptiu, ptiu să nu fie de deochi.
După logica lui Lazarev ar trebui să se deoache doar oamenii. Dar practica a demonstrat că se deoache şi plantele, animalele, vitele, culturile, recoltele a căror infatuare este mai greu de depistat.
Se constată că cel mai uşor se deoache copii, adolescenţii frumoşi, însurăţeii, gravidele, convalescenţii.
Deochiul se manifestă prin debut instantaneu cu dureri de cap, căscat, slăbiciune, ţiuituri în urechi (deci scăderea tensiunii arteriale), valuri de căldură, transpiraţii, stări de vomă, hemoragii nazale. Caii, vitele, oile, mieii încep să tremure, tânjesc, apoi mor.
Plantele se ofilesc şi mor, pomii îşi pierd recoltele şi se usucă.
Biblia cuprinde referiri directe la practica deochiului numindu-l ochi-rău:
(Deuteronom 28,54) “Omul cel mai delicat şi cel mai milos, dintre voi se va uita cu ochi răi la fratele său, la soţia inimii lui şi la restul copiilor lui pe care i-a cruţat;
(Proverbe 28,22) “Un om cu ochiul rău se grăbeşte să se îmbogăţească şi nu ştie că lipsa va veni peste el.”
(Proverbe 23,6) “Nu mânca pâinea celui ce are ochiul rău şi nu pofti mâncărurile lui alese, căci aşa cum a gândit în sufletul lui, aşa este el.”
În spaţiul ebraic deochiul era o armă temută căruia i se acordă o atenţie deosebită în Talmud [5,370]. Mai tranşant decât în alte zone, aici ochiul-rău este corelat direct cu invidia şi pizma, cu înclinarea rea faţă de semen şi are o putere distructivă uluitoare.
Talmudul confirmă faptul că forţa privirii poate avea efecte funeste, dar o recunoaşte, pentru descurajare, preferenţial doar rabinilor.
Remediul deochiului este de natură magică, se bazează pe sugestie, deci cuprinde descântece şi echilibrarea aurei energetice, cu un ritual ce depinde de fantezia terapeutului. Nu detaliem. Altceva dorim să scoatem în evidenţă.
Copiii şi tinerii se pot deochea şi singuri dacă îşi admiră chipul sau trăsăturile în oglindă. Un astfel de caz este cunoscut şi povestit de însuşi Plutarh, contemporan cu Traian şi cu Decebal.
Alte remedii vizează eliminarea cauzei deochiului, adică alterarea stării de frumuseţe a subiectului, prin aplicarea unui zbenghi pe faţă, adică un semn făcut cu cenuşă, tăciune, cretă, noroi. Unele popoare primitive folosesc această tehnică în exces, probabil ca panaceu universal. Civilizaţia modernă a preluat obiceiul şi a creeat o adevărată tehnică şi industrie de machiaj. Efectele sunt dintre cele mai diverse, printre care la loc de cinste este beneficiul financiar, de o parte şi alergiile de cealaltă.
Să urmărim mai departe raportul dintre cel deocheat şi cel ce deoache. Absolut detaşat şi necorelat cu tradiţia populară a deochiului, oamenii de ştiinţă îi descoperă efectele în domenii dintre cele mai subtile, care nu lasă loc vreunei interpretări mistice sau poporaniste.
Mai întâi a fost revelată de fizicieni comportarea ciudată a particolelor elementare, ce nu se lasă studiate de specialişti. Altfel spus îşi schimbă comportamentul atunci când sunt studiate, manifestând … timiditate.
Extrem de subtil, fenomenul rămâne totuşi în domeniul incredibilului şi cercetătorii au fost nevoiţi să ridice din sprâncene de uimire şi din umeri de neştiinţă.

Să schimbăm registrul, să ne acomodăm şi limbajul.
Aşadar se semnalează prin diferite mijloace şi la diferite nivele de cunoaştere o relaţie nedesluşită între observat şi observator.
Pentru a dezlega o taină trebuie căutat fenomenul analog la o scară convenabilă studiului şi analizei.
La altă catedră, cu alt sponsor, bine separat tematic şi lingvistic, un cercetător sovietic, ce nu vorbea bine limba engleză, a făcut o comunicare insuficient de clară, dar uşor de priceput [157,50]. A iniţiat două culturi de drojdie de bere, în condiţii identice. Pe una a expus-o privirilor unui observator, pe cealaltă, nu. Cea admirată s-a dezvoltat mult mai bine, aşa încât nu a rămas nici un dubiu că privirea are un suport energetic pe care îl descarcă în obiectul observat. S-a confirmat de asemenea că unii observatori posedă o privire mai încărcată de energie decât alţii.
Suportul energetic putea fi stabilit uşor şi pe altă cale, deoarece nici un aparat de filmat (care fixează imagini pe un suport) sau de proiecţie, care face acelaşi lucru, dar în sens invers, nu acceptă să funcţioneze decît după ce sunt fixate trainic într-o priză de 220 V.
Raportul dintre atitudinea observatului şi observatorului este însă mult mai complexă şi trebuie încă aprofundată. Din natura acestei atitudini putem deduce şi alte lucruri extrem de interesante.
Observatorului i se recomandă să nu tragă nici o concluzie, adică să nu se lase ancorat pe undă, astfel el poate călători cu unda în profunzime, atingând tărâmul clarviziunii, poate profeţí [156,67].
Vă propun un exerciţiu ceva mai dificil, dar care nu durează mult. Să ne imaginăm o ipostază în care observatorul este identic cu observatul. Ca în povestea lui Plutarh când Eutelidas s-a privit în oglindă şi s-a autodeocheat. La scară biologică fenomenul a fost numit narcisism, dar la scară ştiinţifică fenomenul a generat holograma.
Holograma este un fenomen ce prezintă concomitent calitatea de observat şi observator. Vom deduce acest lucru din modul în care holograma ia naştere şi cum ajunsă la vârsta de 32 de ani, se lăsa cunoscută de toată lumea ca orice vedetă. Ceea ce s-a şi întâmplat într-o oarecare măsură.
În calitate de fani ai hologramei, trebuie să aflăm cât mai multe detalii piperate din viaţa ei. Iată câteva.
O rază punctiformă de lumină coerentă (de o frecvenţă cât se poate de restrânsă), este trecută printr-o oglindă semitransparentă. 50% din lumină trece, 50% este reflectată într-un unghi de 90 de grade. Avem acum două raze defazate. În calea fiecăreia se pune câte o lentilă dispersoare biconcavă, aşa încât razele sunt fiecare împrăştiate pe o suprafaţă mai mare, devenind fascicole. Să zicem de ordinul 10×10 cm. Acum cele două fascicole vor fi puse în posturi diferite, de observat şi observator. Prima va fi direcţionată asupra unei plăci fotografice. Cea de-a doua va fi proiectată asupra unui obiect, să zicem un bust, de unde va fi reflectată asupra aceleiaşi plăci fotografice aducând imaginea acestuia. Placa fotografică va înmagazina cele două fascicole observat şi observator, ce se recompun. Developată placa prezintă imaginea de interferenţă a celor două spoturi luminoase care sunt de regulă cercuri concentrice de intensităţi diferite, ce nu trădează vreo legătură cu imaginea bustului.
Surpriza este că trecând raza iniţială de lumină prin placa fotografică, sau printr-un ciob oricât de mic al acesteia, în spaţiu se va constitui o imagine a bustului observat. Este o imagine tridimensională, monocromă ce prezintă cu fidelitate bustul.
În prezent tehnologia s-a perfecţionat iar hologramele au devenit articole de divertisment ce fac deliciul publicului la simpozioane pentru expunerea unor imagini sau în cinematografie pentru crearea unor efecte stupefiante. Ele au rămas tridimensionale, dar acum sunt şi policrome şi dinamice.
Fiind vorba de raze de lumină, oglinzi, plăci fotografice avem de-a face deci, cu un fenomen fizic.
Cum aţi clasifica acelaşi fenomen dacă în locul razei de lumină am pune un fascicol de date, în locul oglinzilor punem un creier, iar în locul plăcii fotosensibile punem o memorie vie?
Rezultatul este o baza de date ce nu exprimă nici o asemănare cu elementele ce o compun, care poate fi exploatată punctiform sau multidirecţional sub formă de informaţii şi global sub numele de conştiinţă.
Cantitativ conştiinţa este enormă, ea cuprinde toată experienţa de viaţă a tuturor fiinţelor şi a tuturor formelor de energie din univers. Noi suntem într-un contact punctiform cu vastitatea sa. Poate ar trebui să-i atribuim un nume mai expresiv. Definită astfel s-a individualizat. Ba chiar a permis excluderea unora, a celor fără conştiinţă, ceea ce nu e nici drept nici adevărat.
Poate ar fi mai potrivit să-i spunem Dumnezeu. Nimeni n-ar mai putea rămâne în afara conştiinţei, deci nu ar mai fi nimeni fără nici un Dumnezeu. În acelaşi timp nici Dumnezeu nu s-ar mai considera exonerat de răspunderea de a ne fi creat imperfecţi, lăsându-ne pradă liberului arbitru.
Eseu publicat în volumul Planeta ipocriţilor [160, (101)].
5. COHEN, A – TALMUDUL, ed. HASEFER, Bucureşti,1999, traducere din limba franceză de C. LITMAN.
150. ALEXANDRU CIOBANU, DIVINA IMPOSTURĂ, ed. MIRACOL, Bucureşti, 2003.
156. OSHO, EMOŢIILE, ed: MIX, traducere de Cristian Hanu, Braşov, 2003.
157. WILLIAM BRUGH JOY, TRANSFORMAREA, ed. SAGITARIUS, traducere din limba engleză de Alexandra Dogaru, Iaşi,1995.
158. CORNEL DAN NICULAE, LEACURI ŞI REMEDII MAGICE DIN CARPAŢI, ed. ETHOS şi ed. AXIS MUNDI, ediţia II, Bucureşti,1995.
160. ALEXANDRU CIOBANU, PLANETA IPOCRIŢILOR, ed. Miracol, Bucureşti, 2003.